joi, 20 octombrie 2011

Ziua când moare maica (II)


Maica se aşeză greoi pe marginea patului care scârţâi, deşi, vorba mamei, rămăsese din ea o mână de om şi văzând că m-am trezit, mă privi cu duioşie:
-Pupe-te maica pe tine, te sculai, da’ lasă că poţi să adormi la loc după ce pleacă maica la biserică. Apoi strigă:
- Nono, adu-mi fa câteva lumânări şi câteva boabe de tămâie de-acolo de la foc şi caută-mi şi mie bastonu’ de dumenică... Nu-l găsii fa în garderop...
- Păi bia mamă, matale ţi le piteşti şi pe urmă, ,,adu-mi Nono!’’... Unde ţi-e bastonu’ ? Nu te-ai schimbat la garderop săptămâna trecută când venişi de la biserică? Că uite, tămâia şi lumânările le găsii la locu’ lor aci în atileru’ matale...
- În ce atiler fa, că sunt acolo la foc, pă corlată, sui-te pă laviţă că sunt puse mai înspre zid..
-Ho, de, că le găsii,  nu este aici la foc atileru’ matale de descântat, da’ să vedem bastonu’... Ia vezi, fa Zoico pe dincolo, da cred că tot ăia mici ştiu mai bine, că mama le cată-n coarne şi sare şi se-nfoaie ca o cloşcă atunci când vede uliul dacă mă mai fac şi eu spre ei cu nuieluşa...
- Ce vreţi, fa fetilor, la anii mei se mai teşmeneşte omu’, nu mai cătaţi voi pricină la copii...
-Da unde Dumnezeu pleci, mamă, că azinoapte aci la foc ziseşi că eşti hotărâtă să mori azi şi văd că acu’ îţi arde de plimbare...
- Azi mor fa, da’ nu trebuie să mă duc la sfânta biserică aşa ca în fiecare duminică? Vrei să mor negrijită?
-  Nu eşti tot matale aia care ziceai că ţi-e cam rău, ce, nu puteam o duminică într-un an să-l chemăm pe popa să te grjească acasă? Îi dam lu popa Ion zece- cinşpe lei şi-i făceam o cafea d-ai bună, naturală, adusă de Anton şi era popa Ion de-o mie de ori mai mulţumit...
- Taci, fa iritico, că nu e popa Ion Stănescu din ăia... el e popă bătrân, cu credinţă mare-n Dumnezeu. Lasă că prinde mai bine grijania în Sfânta biserică... Da’ juratili alea nu mai veniră? Nu le trimiseşi vorbă prin Costică aseară?
- Ba da bre, dac-o fi ţinut şi nea Costică minte aseară că era cam ţuicărit niţel că mi-a zis mie fina Marioara că avea tras ghiociu’ în faţă la cârciuma lu’ Mieluş. Da’ vezi de treabă că acu’ te trezeşti cu ele, ce, le lipseşte duminică să nu fie aci ca să-ţi raporteze, da’ numai că niţel mai târziu că ele sunt cocoane de oraş, au alt program, sau ai auzit că au început să se scoale şi ele cu noaptea-n cap...Dacă zici că te duci la biserică, le găseşti moţ aci când te întorci.
,,Juratele’’ erau surorile mai mari ale mamei care stau mai aproape de centrul târgului, acesta fiind motivul pentru care, în absenţa lor şi nu numai, erau supranumite generic ,,cocoanele de oraş’’.
-Hai fa jurato odată şi tu, cată bastonu’ ăla şi dă-mi-l că începe liturghia...
-Zoico, găseşte-i bia bastonu’ mamei că fără ăla nu poate să se ducă la biserică... ce vrei, e bastonu’ ei de la fiu-său...
Tanti Zoica intră pe uşa care da la foc odată  cu o pală de aer rece pentru că uşa care da spre bolta de zaibăr alb , acum desfrunzită, era larg deschisă.
-Olio, maică ce-ţi veni să te duci acu’ la biserică. Matale de-abia îţi tragi sufletu’ şi înţelesei de la moşiţa că mai vorbeşti şi prostii...
-Auzi fa, oi fi tu olteancă jurată, da’ când te-oi croi cu ciumaga asta! Ce vorbă e asta că vorbesc eu prostii?
- Ai bre maică, iartă-mă, da’ ce vorbă e aia şi pă tălică că mori azi? De murit îţi arde matale când  uite, e atâta treabă de făcut! Copilaşii ăştia ce-or să facă? Pauluş al meu de dimineaţă, nu, că merge şi el la maica şi Bibi n-a făcut picioare bine şi uite-aşa dă din ele: maica, maica!
Maicăi i se umeziră ochii când auzi de copii:
- Hai fa nu mă mai întoarce tu ca la Ploieşti că ştiu că eşti bună de gură, d-aia mi-a plăcut de tine, că nu eşti mutăloaică ca altele! Se îmbună ea. Hait de-mi cată bastonu’ ăla, că tot o să-i zic eu lui Grigore până să mor, să-ţi moaie fa niţel oasele...
- Ehe, maică, nu dă Grigore în norocu’ lui...
- Nu dă în tine Grigore că e mămăligă, dacă n-aş şti eu că l-am ouat, aş zice că nu e băiatul meu. Uite că gura prostului adevăr grăieşte, chiar am nimerit-o, el e ouat nu fătat, d-aia e mămăligă. Lasă că şi io sunt de vină că i-am învăţat să asculte şi de muieri, da’ nu chiar aşa, să stea cu gâtu’ sub papucu’ lor ca bou’ cu grumazu-n jug! Dacă s-ar fi însurat şi dosnicu’ ăla de Nicu, aş fi leit-poleit soacra cu trei nurori, voi mi-aţi mânca capul.  ,,Da’ ăla e însurat cu puşcăria şi când iese de acolo se cunună cu oala şi chiar dacă s-ar gândi să se însoare, ce amărâtă să-l ia şi pe el în halul în care e...’’ gândi ea, întristându-se brusc, după care se oţărî iar:
      - Hai, fa, se burzului dintr-o dată, cată ăla, nu mai sta cu gura căscată.
Eu, care ştiam ce ştiam, întredeshisei ochii şi prinsei glas:
- Tanti Zoico, vezi bre că parcă am văzut eu ceva lucind colo sub pat, mai în fund aşa...
- Mai în fund, aşa, văzuşi tu, ia să vedem ce-ai văzut tu mai în fund, aşa...
Tanti Zoica se lăsă în genunchi şi cu vătraiul de la sobă scoase de sub pat bastonul cu pricina. Era un baston solid, frumos lucrat din lemn de abanos cu un mâner de argint minunat cizelat în formă de cap de vultur pe care i-l adusese unchiul Anton în urmă cu vreo cincisprezece ani, de fapt nu ei, ci lui bunicu pe care eu nu l-am apucat în viaţă, bâtu Licsandru după cum ne învăţa maica să-i spunem când ne uitam la nişte poze vechi şi cam slinoase de la atâtea mâini. Bastonul semăna în imaginaţia mea cu o ţeavă de flintă şi de aici pînă la a vedea în el o flintă haiducească nu era mult.
Aşa că înainte cu o săptămână, când fusese o duminică la fel de frumoasă ca aceea în care se desfăşoară acţiunea acestei naraţiuni, profitasem de faptul că şi mama şi maica ieşiseră pe canapeaua de la poartă să mai stea ,,la taină’’ cu vecinele şi luasem bastonul din garderob şi desfăşurasem acolo în cameră o bătălie imaginară cu Bică pe care-l înarmasem cu o mătură cu o coadă mică din lemn, promiţându-i că mai încolo vom schimba armele între noi, lucru pe care nu aveam de gând să-l fac. Faptul că am auzit deschizându-se uşa de la intrare m-a scutit să-mi duc ticăloşia până la cap, în schimb, pentru a nu fi prins în flagrant delict de sustragere şi folosire a bastonului în alte scopuri decât acelea cărora le era dedicat, i-am dat drumul prin fanta îngustă rămasă între pat şi perete,  bastonul ajungând astfel chiar în locul pe care-l indicasem cu destulă precizie mătuşii mele. Amândouă m-au privit mustrător dar nu au zis nimic şi când mama a întrbat pe tanti Zoica dacă s-a găsit  bastonul cu pricina, aceasta arăspuns:
-Da bre moşiţă, era între garderop şi perete, a uitat maica să-l bage înuntru. Eu m-am făcut în continuare că plouă.
-Fetelor, uite eu vă las cu limbă de moarte, mie bastonu’ ăsta să mi-l puneţi în tron că cine ştie dacă nu ne-o trebui şi p-acolo! Ori lu’ Licsandru, ori mie, nu poţi să ştii cui îi trebuie şi în primul rând trebuie să-i dau omului lucru’ înapoi că e bastonu’ lui de la fiu-său.
- Păi să-ţi punem în tron două bastoane, ca să ai şi tălică şi tata socru... să punem şi ciumaga...
Maica o privi ponciş pe moaşa Zoica deoarece simţise ironia, dar logica remarcii o determină să nu-i zică nimic, în schimb o probozi zdravăn în gând, mai mult de necaz că nora cea isteaţă, pe care în taină o plăcea mult pentru isteţimea ei, o lăsase fără replică.  
Bastonul cu pricina  avea o istorie relativ complicată, independentă de voinţa proprietarilor succesivi şi aşa cum nu a fost înmormântat cu bâtu Licsandru care îşi manifestase dorinţa expresă de a-l avea şi în lumea celor drepţi, vom vedea că nu o va însoţi nici pe maica pe ultimul drum.  Ulterior mi-a amintit cumva de trama unui film a anilor ‚60 numit Rolls Royce-ul galben care povesteşte ,,aventurile’’unei aristrocratice maşini a cărei marcă am pomenit-o mai sus în trecerile sale succesive pe la trei proprietari de diferite categorii sociale: un lord englez, un gangster şi o frumoasă şi curajoasă americancă. După cum am aflat mai chiar din povestirea unuia din vremelnicii săi posesori, mai precis de la unchiul Anton, şi bastonul cu pricina îşi schimbase proprietarii de-a lungul timpului.
El, unchiul Anton adică, îl câştigase la o memorabilă, pentru el, partidă de poker, ,,o partidă de represalii’’ zicea el care era om citit, în care ,,îl lăsase în curu’ gol’’ pe fostul proprietar al bastonului care, la precedenta partidă îl trimisese pe el, pe unchiul Anton, acasă în izmene. Îi dăduse doar lodenul ponosit al servitorului său căruia, în mod ostentativ, îi dăruise pardesiul lui cu tăietură englezească făcut din stofă fabricată tot în perfidul Albion adusă prin contrabandă pe căi întortocheate în vremurile acelea de război şi lucrat la un croitor de lux pe Calea Victoriei pe firma căruia scria că este furnizor al Casei Regale.
Maica se aplecă şi scoase dintr-un cotlon de ea ştiut o cârpă de finet cu care şterse cu atenţie bastonul, în timp ce bodogănea în surdină aruncându-ne priviri mustrătoare:
-Nu poate să ţină omu’ nimic încasă de voi...Cotrobăiţi peste tot până m-oi nerva io rău de tot  să-l încerc şi p-ăsta pe spinarea voastră da’ mi-e că vă dăulez rău...tot mai bună e o nuieluşă d-aia ageră de alun...Mai e fa Zoico alunu’ ăla colo la capu’ casei? Să-mi tai şi mie o nuieluşă pentru închinaţii ăştia că nu mă mai înţeleg de loc cu ei...
- Lasă mamă că ţi-o dau eu pe aia de gutui că e bună şi aia, interveni glasul mamei de la foc de unde trăsese cu urechea la discuţia din cameră ...
- Ia lasă tu că nu ştii ce-mi trebuie mie şi pentru ce-mi trebuie, că te frige pe ficaţi să ştii tu tot, de tragi cu urechea şi te bagi în vorba noastră...
- E, atunci lasă să ţi se urce-n cap...
- Hai fa închinatelor şi voi, nu mă mai ţineţi de vorbă că acu’ toacă popa şi s-aude clopotu’... Zoico, hai să mă ajuţi să mă dau jos de pe prispă că e treapta aia prea înaltă ...
- Păi da, că tot podoabele de nepoţi au făcut-o aşa, că le sta în cap treapta aia de jos, că s-au adunat cu răitanu’ de Pauluş al tău şi au dat-o la o parte pentru că voiau ei să vadă dacă e acolo şarpele casei... Fetelor, ce gând n-ai gândi le trece ăstora prin cap... Mişu al meu era să cadă în chelie când a plecat de dimineaţă la piaţă şi a călcat în sec. Da’ chiar m-a uns pe suflet, fi-i-ar burta aia care nu se mai satură de băutură a dracu’, că a căzut şi cu bicicleta la poartă, asta tot că i-au reparat-o copiii...şi izbucni în râs când îşi aminti scena cu tata târând furios bicicleta dejghinată cu roata din faţă mişcându-se independent de ghidon şi şaua întoarsă invers.
- Aolio, moşiţă, eu nici nu mai vin dacă aveţi şerpi... Hai bre maică, te duc eu până la biserică şi vin pe urmă tot eu să te iau când se sfârşeşte slujba şi aud clopotu’...
- Lasă fa aşa cum zic eu... Ce, te speriaşi de amărâtu’ ăla de şarpe când pe la voi pe devale colcăie... Dacă- l vedeţi, să nu cumva să-l omorâţi că e mare păcat...Da cine ştie pe unde s-a ascuns săracu’, doar n-o fi prost să stea p-aci, în drum, de răul pezevenghilor ăstora. Da’ toate ca toate, trimite vorbă lu’ Grigore să pună el treapta la loc, că o să cadă oamenii cu tronu’ când m-or scoate din casă...A, şi să dea el tronu’  şi crucea jos din podul de pe pimniţă, să le şteargă niţel şi să-l cheme pe Sandu Jugravu să mi le scrie...
- Hai bre că şi gluma are un rost, ce Dumnezeu!
-Voi faceţi ce spun eu că ştiu ce vorbesc, nu o să mă prostesc taman acu’... Şi tu, Nono, fata mamei, scoate-mi ţoalele alea, ştii tu care şi pânzuiala să le ia niţel Soarele că destul or sta de s-or mucezi până or putrezi la umezeală şi la întuneric... Hai, nu mai staţi că eu, fix când apune Soarele, o să-mi dau sufletu’...
Zoica o ajută să coboare treapta prea înaltă după ce ,,închinaţii’’ dislocaseră pe cea mai de jos treaptă  şi o târâseră alături la vreun metru. Maica se întoarse şi scociorî cu vârful bastonului într-un şomoiog de buruieni uscate băgat ca un dop într-o  gaură rotundă aflată la baza scării betege de o treaptă:
-Uite fa, închinaţii, au dăşchis uşa casei şarpelui şi o închiseră la loc... Ce-o fi fost în capul lor, că eu le-am spus şi le-am tot spus, de-am făcut bubă-n gât că să nu-l supere pe Şarpele casei, că aduce belele mari asupra căşii... Ia, ce e în tinicheaua din colţul ăla de lângă scară, de parcă ar fi lapte... Cred că e lapte... Ia uite ia, pupe-i maica pe ei că i-au adus şarpelui să mănânce lapte! Ei nu ştie că şarpele doarme până-n mai dacă e mai răcoare, Dar ei fac tot ce l-i se năzare lor...
***

      Ne spusese maica şi eu reţinusem prea bine, deoarece spusele ei despre şarpele casei mă fascinaseră, mai ales de când îl văzusem anul trecut şerpuind prin troscotul mărunt de pe potecile din grădiniţa de flori din faţa casei. Ştiam mult mai multe nu numai despre şarpele casei ci şi despre şerpii casei şi ceea ce-i spusese nurorii sale succint, deoarece se grăbea să ajungă la biserică, era nimica toată în raport cu cele ştiute de mine şi tot ce ştiam eu, de la ea le aflasem tot aducând vorba despre subiectul respectiv şi aruncând nade subtile. Credeam eu asta, dar mai târziu am realizat că maica se lăsa intenţionat prinsă în naivele mele capcane chiar dacă nu o făcea cu plăcere pentru că mă considera prea mic pentru a-mi împărtăşi din tainele ştiute numai de ea şi transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, dar simţea o nevoie irepresibilă să împărtăşească tot ceea ce ştia cuiva, însă acum, în zorii lumii celei noi, iconoclaste şi chiar mai rău decât atât, nu găsea pe nimeni să o asculte şi cu atât mai puţin să înmagazineze şi să le transmită mai departe, lumea veche se dărâma odată cu un întreg sistem de valori şi supravieţuitorii săi încercau să se adapteze, iar păstrătorii tainelor se prăpădeau unul câte unul.
      Pe deasupra mai eram şi băiat şi multe din aceste taine se cuveneau a fi ştiute numai de femei.
      Aceste date le adunasem de-a lungul a doi-trei ani în care vârstele copilăriei îmi permiteau asimilarea şi interpretarea unor astfel de eresuri care nu o împiedicau pe bunica să le împletească armonios, aş zice acum, cu o riguroasă evlavie, fără să realizeze contradicţia dintre credinţele venite dint-un fond ancestral precreştin şi profunda ei religiozitate, dovedind un spirit genuin asemenea celui al unui copil, nepervertit de excesele de bigotism generate în fond de credinţa bazată pe frică şi nu pe cea bazată pe dragoste sau, la extrema cealaltă, de minimizarea fondului ei profund creştin în detrimentul credinţei în lumea duhurilor benefice şi a celor malefice, a farmecelor şi a semnelor, în puterea tămăduitoare a descântecelor, a vrăjilor şi a leacurilor.
    Bineînţeles că la vârsta aceea marea mea încredere în bunica venea dintr-un fel de convingere interioară că, deşi bătrână şi ,,la mila copiilor’’ , după cum se plângea adeseori confidentei sale, ţaţa Tudora lu’ Ghiduru, ea era cea care conducea cu mână sigură destinele universului familial, destine pe care le influenţa, le corecta  şi le dirija din tainiţele ,,atilerului’’, cum îl numise mama, pe care maica şi-l improvizase la foc în aşa fel încât orice urmă a activităţii sale să poată fi ştearsă rapid în cazul în care ar fi apărut intempestiv duşmanul de moarte al acestor activităţi, ginerele dumneaei, ,,Mişule maică’’, respectiv tatăl meu.
    Bunicul meu dinspre tata se prăpădise de tânăr, lăsându-l pe acesta orfan de la vârsta de opt ani. Moartea sa survenise rapid, bărbatul falnic se uscase pe picioare într-o lună de zile şi după o altă săptămână cât zăcuse la pat, se stinsese, fără ca doctorul Leţu să-i descopere boala galopantă care l-a răpus. În ziua în care bolnavul nu se mai putuse ridica din pat, doctorul ridicase neputincios din umeri şi-i spusese bunică-mi:
- Coană Lino, acum decât popa îl mai poate lecui pe Mihai al tău... Asta nu e boală curată, asta e făcătură... Sau, cine ştie, umblă cu el prin babe, poate-i găsesc ele leacul...
     Bunica Lina mai vânduse un pogon de pământ de la Săceni din zestrea dată de tatăl ei care avea şi cârciumă acolo. De cumpărat îl cumpărase chiar tat-su, cârciumarul, pentru că mai avea o fată de măritat şi nu voia să rămână să nu aibă după ce bea apă după ce o va  mărita şi pe asta. Nu a mai apucat să cheltuiască prea mulţi cu babele, deoarece, după cum am spus, bunicul Mihai, ,,Mişu al meu’’ după cum îl striga bunica după orânduială, până când a pus pământ pe el, s-a dus în mai puţin de o săptămână.
     Copilul crud nu a înţeles foarte bine curgerea evenimentelor, umblatul frenetic prin babe, moşmoanele de la diverse vrăjitoare de care dădea prin casă, i-a trezit o aversiune puternică faţă de oricare practici oculte, asociindu-le cu moartea tatălui său,  ca şi faţă de mirosul de tămâie sau de lumânările pe care nu le putea suporta. Din această cauză toate obiectele  mai sus pomenite erau de obicei ascunse cu grijă ,,ca să nu le vadă Mişu’’.
     Dar va veni timpul să spun pe larg altă dată povestea devenirii tatălui meu, a unui om care a fost, cu toată inteligenţa sa nativă, total lipsit de aspiraţii, aceasta nu din cauza unui caracter mărginit ci din cauza unei precauţii întinsă  până la limita unei temeri permanente de viitor şi cumulard a multor fobii şi antipatii pe care le ascundea cu grijă, relevâdu-le în momentele critice când, din cauza lor, îi punea pe cei din jur în situaţii imposibile.

***
      Moaşa Zoica o conduse pe bătrână până la poartă şi Tarzan le urmă parcă abătut, frecându-şi uşor capul mare de piciorul maicăi.
- Ei, Tarzane, Tarzane, ne-a cam trecut la amândoi făina prin traistă. Amândoi suntem bătrâni, dacă e după cum curg anii câineşti, suntem cam de-o seamă, după câte văz, da’ eu o s-o iau niţel înainte, o să vii şi tu că şi pe acolo trebuie un câine la casa omului, crez.
Zoica o urmări cu privirea până când luă colţul pe strada care ducea spre biserica Sfântul Ilie. Când întoarse capul în partea cealaltă a străzii, le văzu venind legănându-se pe cele trei jurate: grase, aproape pătrate, se apropiau lent, fiecare ţinând în în mână câte o plasă plină. Porni sprinţară spre ele şi când se apropie le auzi gâfâitul.
-Săru’ măna, maica vă aşteptă ce vă aşteptă şi plecă la biserică... Uite-acu’ luă colţu’ pă Tudor Barbu...
- Da’ ce e Zoico, începu s-o ia razna, cu prostiile de le vorbeşte...
- De, Ipco, i s-o fi făcut dor d-alde matale şi a vrut să vă vază neapărat azi...
- Hai, bia, nu vorbi cu păcat, că ne vede mai des decât pe tine, care stai în aceeaşi bătătură...
- De, bre, eu sunt decât noră, alde matale sunteţi fetele ei! Da’ tanti Domnica nu veni?
-Şii tu că o  lasă tocsunu’ ăla de Lambe până nu termină toate ale casei? El nu pune mâna pe nimic, e fiert după avere, boncăluieşte de dimineaţă până la opt la nouă seara în atileru’ lui de tâmplărie, l-am găsit lucrând şi duminica ca păgânii... Da ăia ţin şi ei măcar sâmbăta. Vin io tocma’ din capu’ târgului şi ea nu poate de frica lu’ Lambe! Vorba vine, că mi-e şi ea o cutrăăă...
- Hai fa Floareo, nu vorbi cu păcat, că nu-i e nici ei uşor, să bucăturească trei copii şi să-i trimită la şcoală...Crezi că vaca se mulge singură şi cine o duce  în văcărie dimineaţa, nu tot ea? zise ţaţa Lina.
- Iete cine vorbi de copii, tocmai Lina şi Fania pe care nu le deranjează nimeni şi pot să-şi ţină casa ca un pahar. Da’ io care trebuie să rânesc după Cati a mea care până la şaiş’pe ani n-a pus mâna pe coada măturii...
- Ia taci fa năroado din gură, că nu e nici o fericire să n-ai copii, da’ dacă n-a vrut Dumnezeu! se răţoi Ipca. Poţi să te pui cu el? Că n-a fost duminică lăsată de la Dumnezeu şi nici biserică din oraşul ăsta să nu dăm acatiste, io cu Lina când eram mai tinere şi puteam să avem. Ba şi la Curtea de Argeş am fost! Şi nu i-am dat şi lu’ Anton când a fost în Moldova, ca să dea pe la mânăstiri...
     Deocamdată surorile tăcură îmbufnate, suspendând harţa aceasta care, oricum, dura de când se ştiau şi îşi îndreptară atenţia spre mai tânăra lor cumnată. Prima o luă în primire ţaţa Lina:
-Zoico, mai du şi tu, bia fină, plasa asta, că-mi ieşi sufletu’ pân’ aci!
- Olio, săru’mâna, naşă, iartă-mă că nu-mi dădui cu seama... sări Zoica, luându-i plasa din mână şi cădelniţând-o uşor ca să-şi dea seama de greutate.
- Daţi-le bre şi alde matale plasele alea, că sunt mai hodinită, adăugă moaşa Zoica nu fără maliţiozitate.
- Lasă, bia, că până aci tot tu le duseşi, zise Ipca punând  în vorbă o cantitate infinitezimală de venin, deoarece sesizase răutatea, dar Floarea, tanti Şoara, cum îi spuneam noi copiii, îi întinse plasa ei.
-Dă-i şi tu plasa, Fănicuţo, că Zoica e tânără şi vârlavă..
-Lasă că, să nu-i fie de deochi, a mai pus carne pă ea, a făcut şi ea niţel cur, că când a luat-o Grigore era slabă ca un ţâr... Iete c-am început să fac poezii, chicoti tanti Şoara. ,,A făcut niţel cur, / era slabă ca un ţâr’’ se autocită ea, încântată.
- Vezi că ai început să plezneşti pe la încheieturi de deşteaptă ce eşti, neapărat să le spui şi ălora mici ai Nonei poezia ta ca să se mândrească şi ei cu tuşa lor, poeta.
-Ai mă fetilor, atâta minte am io? Zoico, nu te supăra fată, mai glumim şi noi , ne mai râdem, că destul om fi serioşi pe lumea ailaltă, se scuză tanti Şoara roşie de râs.
     Intrară toate patru pe poartă, moaşa Zoica în faţă cu cele trei plase, opintindu-se şi icnind ostentativ deoarece, la drept vorbind cele trei plase nu erau cine ştie ce grele.
-Zoico, vezi să nu ne ia  de picere javra aia, ca să nu păţim şi noi ca biata mama să ne facă injecţii de turbare în burtă.
- Naici d’aci, Tarzane, făcu fără prea mare tragere de inimă tanti Zoica spre câinele care se apropia de fapt dând din coadă. Hai bre că vă cunoaşte că sunteţi de-ai noştri şi chiar dacă ar fi să fie, nici nu prea mai are dinţi săracu’! Ai îmbătrânit şi tu, că decât pe tine te-a luat Maica când se mută în deal! Câinele amuşină niţel plasele pe care le aduseseră surorile şi se îndepărtă agale, fără chef şi se duse în cuşca lui de la colţul casei.
- Cred că şi el simţeşte ceva, păi ce, aşa era Tarzan înainte? Cele trei surori nu-i băgară în seamă remarca, priviră în jur la vraful de preşuri şi de macate scoase în curte, la albiturile de pe culme:
- Da’ Nona unde e? întrebă cu reproş parcă Ipca. Ea ce face?
- E la foc, bre, nu vă spuserăm că facem curăţenie....
- Ce Dumnezeu, s-a rătutit şi asta că e mai mică? Azi doar e  duminică şi până la Paşti mai sunt cinci săptămâni... se mirară surorile.
- Păi n-auzirăţi bre că i-a căşunat lu’ maica să moară azi! Dacă o fi aşa, Doamne fereşte, glăsui Zoica şi toate patru îşi făcură cruci largi.
- Ai, fa că nu mai sunteţi copile, sunteţi femei în toată firea, la optzeci de ani ai ei îţi mai ia Dumnezeu minţile...
- Ehe, năşico, s-aveţi alde matale mintea pe care o are maica acu’ la optzeci de ani, ar fi lucru mare! Hai, hai p-aci, schimbă tanti Zoica repede vorba, simţind privirea piezişă pe care i-o aruncase Ipca care era ceva mai isteaţă şi pricepuse că vorba aruncată care exprima admiraţia pentru mintea soacrei o cam dezavantaja, dar înghiţi în sec, făgăduindu-şi în gând să nu uite să i-o plătească.

(va urma)
   

2 comentarii:

  1. M-au emotionat povestile tale amintindu-mi de bunica , de copilarie ,de alte vremuri si alti oameni. Citi stiu ce inseamna- LAVITA, CORLATA, GHIOCI,LA FOC, DAULEZ, VIRLAVA etc. Apartin aceluiasi areal geografic si spritual cu tine si amindoi cu morometii lui Marin Preda care s-au cam risipit si cu descultii lui Zaharia Stancu . Astept cu nerabdare si emotie continuarea povestii despre bunica ta . Sanatate multa. ANA

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc pentru vizită şi pentru vorbele bune, ANA! Este reconfortant pentru mine să văd că mă citeşte CINEVA şi mai ales faptul că poveştile mele reuşesc să emoţioneze. Sărut mâna!

    RăspundețiȘtergere