Umbra Marelui Om

(text 1)
      În tăcerea densă din cameră bâzâitul unei muşte taie cu un ferăstrău subţire calupuri consistente de linişte. Semiîntunericul este delimitat de pereţii tapetaţi cu frunze veştede şi de cele două dreptunghiuri roşii strălucitoare de soarele amiezii ale pânzei care obturează ferestrele dinspre curtea năpădită de vegetaţie abundentă, dar prăfuită şi pălită de soarele arzător. Acesta se varsă prin uşa deschisă spre sala neluminată care pare o intrare spre noaptea perpetuă pe care adeseori o întrezăresc în visele mele.
     De unde să ştiu eu că dincolo de ziduri, în aerul vâscos al verii toride, nu rătăceşte, visătoare şi tăcută, umbra marelui om, o siluetă ca o pată întunecată, tremurătoare în irizările aerului prelins ca un ulei fierbinte pe contururile pietrelor. Pentru că, sincer să fiu, m-am săturat de pânda aceasta perpetuă de vânător de imagini fulgurante, care nu par a fi reprezentarea a ceva concret, şi sunete vagi care par a fi când zvonuri de voci omeneşti, când vuietul apei căzând în cascadă, foşnet de fruze sau vuiet de furtună..
     De aceea sunt mai hotărât ca niciodată să pornesc vânătoarea şi să prind această umbră devenită sâcâitoare prin prezenţa ei permanentă pe care o simt chiar atunci când nu pot sau nu vreau să o văd şi să o aud sub forma semnelor şi semnalelor estompate din cauza propriei sale inconsistenţe.
     De fapt, această inconsistenţă nu este o stare permanentă deoarece ea prezintă mari fluctuaţii, începând de la dispariţia aproape completă până la o materialitate dură, de bronz, de la sunetele confuze pe care le aud permanent, până la o voce clară, cu rezonanţe metalice, reverberând cuvinte legate în frazele coerente, fie ale unor discursuri fulminante, fie ale unor litanii din care musteşte durerea profundă a morţii, fie ale unor cântece exuberante de bucurie înflorind sub zare şi făcând să ţâşnească viaţă din pământul cel mai arid.
      Dar alunecarea spre starea de materialitate şi de sunet clar este foarte rară şi nu am surprins-o decât de trei sau patru ori în deceniile de când este decât umbră şi zvon. Apare, se diluează sau capătă consistenţă doar când sunt singur şi tot atunci îşi face simţită prezenţa prin discursul clar, prin cântece de jale sau de bucurie, prin murmure sau, pur şi simplu, prin zgomote abia sesizabile.
     Atunci când materialitatea sa aparentă este mai mult decât o umbră străvezie ca de fum, se poate vedea că poartă straie cernite cu croieli ciudate care nu aparţin nici unei epoci anume, uneori un fel de togă, alteori sarică sau palton. Cel mai adesea are capul descoperit dar uneori poară coif sau o pălărie ciudată. Când nu sunt singur, rareori o zăresc sub forma unei pete transparente, întunecate atunci când fondul este luminos sau alburii pe fond întunecat şi o aud ca pe un murmur vag sau ca pe un susur uşor.Am renunţat să-i mai întreb cu aceste puţine ocazii pe cei din jur dacă o văd sau o aud deoarece, atunci când am făcut-o, m-au privit miraţi sau cu o uitătură ciudată şi, nu rareori, fără să-mi răspundă la întrbare.
     Am încercat să-i vorbesc, dar numai atunci când aveam certitudinea că nu este nimeni care să mă vadă sau să mă audă, deoarece la început am bănuit iar mai pe urmă am fost sigur că cei din jur mă cred nebun, mai ales atunci când am auzit-o pe mama întrebând, de sub şopronul care serveşte drept bucătărie de vară, pe cineva din casă sau poate întrebându-se pe sine ,,pe unde o fi umblând zărghitul ăla?’’, deoarece nu mă văzuse când intrasem pe uşa din dos, mascată de bolta deasă de viţă, în penumbra camerei mele.
     De altfel, chiar în ziua aceea, după ce am intrat şi ochii mi s-au obişnuit cu penumbra, am zărit lângă piciorul mesei mele înţesate de hârtii inutile vraişte, un dreptunghi gălbui. M-am aplecat şi l-am ridicat. Era un plic de dimensiună obişnuite dar făcut dintr-o hârtie gălbuie, groasă şi poroasă la fel ca cea din care se confecţionau pungile de la băcăniile de altă dată, plic pe care nu era scris nimic, nici un nume, nici o adresă, nici destinatar şi nici expeditor. Întâiul impuls a fost acela de a ieşi cu plicul în curte ca să o întreb pe mama, care stătuse toată ziua robotind sub şopru, cine-l adusese, dar amintindu-mi de întrebarea pe care o lansase mai înainte şi chiar mie fiindu-mi teamă că, dacă voi ieşi cu el în aerul fierbinte al verii, se va dematerializa, pur şi simplu, în mâinile mele, am renunţat şi, pentru că tot nu era lipit, l-am deschis. Înăuntru erau şase foi care păreau destul de vechi, scrise mărunt pe ambele părţi. M-am trântit pe burtă pe canapeaua mea şi, după ce am aprins veioza de la căpătâi, am început să le răsfoiesc. Conţinutul lor ar fi putut fi o scrisoare, deşi, după începutul abrupt, fără nici un fel de formule introductive din care aş fi putut ghici cine este destinatarul, părea pur şi simplu decât un fragment dintr-o scrisoare începută cu cel puţin o pagină înainte. Se sfârşea la fel de brusc, fără să poarte o formulă de politeţe drept încheiere sau măcar o semnătură.
     Am început să o citesc...

***

       ,,Poate nicicând ca în dimineaţa aceea, s-a simţit deasupra orăşelului Anima suflarea apăsată a marelui deşert. Până atunci doar zvonuri vagi şi vine de uscăciune care străbăteau din când în când aerul dulce al sfârşitului primăverii şi aproape al întregii veri strecuraseră în sufletul locuitorilor o undă imperceptibilă de nelinişte, ascuţindu-le la maxim toate simţurile: în aparenta armonie generală a zilei, feţele se întorceau adesea spre sud, privirile strecurate printre pleoapele strânse a încordare şi nările palpitânde la presimţirea torentelor de foc îi trădau. În rest continuau să guste permanenţa stării lor de echilibru, savurând gestul măsurat şi eficace, de o secretă frumuseţe a exactităţii dar şi a elegantei amplori, cu care înfăptuiau atât insignifiantul cât şi fundamentalul, gest cu care de sute de ani animienii îşi clădiseră miracolul inexpugnabilei lor existenţe sortite parcă eternităţii...

***

      Ştiu iubite prietene Probius că şi pe tine, cititorul avid al tuturor ziarelor pe care le poţi găsi în dimineţile de sărbătoare când colinzi bulevardele încă păstrând în băltoace de argint apa cu care din zorii zilei le stropeşte municipalitatea, te-a surprins ştirea: un eveniment atât de mărunt cum este puternicul uragan care a antrenat deasupra Animei valuri de nisip şi căruia i-au căzut victimă trei persoane, poate ocupa în paginile ziarului aceluia de circulaţie mondială, zilnc înţesat cu atentate cu bombe şi răpiri, deturnări de avioane, de crime în masă, de lovituri de stat şi capriciile costisitoare ale miliadarilor şi consecinţele lor, de inundaţii catastrofale şi cutremure devastatoare cu sute de mii de victime, trei coloane întregi deasupra cărora tronează, scris cu litere uriaşe, un titlu laconic: ,,Furtună deasupra Animei!’’. Ştiu că ai citit cele trei coloane cu răsuflarea tăiată de la primul la ultimul rând şi că le-ai mai citit încă o dată, atent, foarte atent. Ştiu. Şi mai ştiu că apoi te-ai înroşit de furie şi numai formaţia ta citadină şi întrgul tău arbore genealogic putrefiat de aşa numita civilizaţie urbană, te-u împiedicat să izbucneşti în blesteme groaznice. Nimic senzaţional nu ai găsit în acel articol şi toată concentrarea ta în lectură spre căutarea acelui senzaţional a fost diriguită. Ori tu, pe deplin om al timpului tău, o jumătate de oră încheiată ţi-ai spart capul şi te-ai dat de ceasul morţii ca să descoperi în articolul respectiv ceea ce tu, de altfel, cauţi în ziarele pe care le cumperi în dimineţile de sărbătoare când colinzi bulevadele încă păstrând în băltoace de argint apa cu care din zorii zilei le stropeşte municipalitatea, şi n-ai găsit nimic.
     Aparent ai dreptate, dar lasă-mă pe mine să-ţi explic, publicării articolului i se poate găsi o justificare. Îl urmăresc de peste cincisprezece ani pe autorul acestui articol şi tot de atunci cunosc orăşelul Anima, fără să fi trecut măcar o singură dată pe acolo. Îţi dai seama deci că acest orăşel îmi este cunoscut decât din cele povestite de autor, care este el însuşi animian.
      Iată ce am aflat...
***

      În Anima se poate ajuge pe două căi şi dintre acestea, alegerea se poate face după două criterii, în funcţie de cum eşti plasat tu faţă de oraş, spre est sau spre vest, sau în funcţie de timpul în care vrei să ajungi în acest loc. Sunt două şosele albe şi drepte care străpung ca două lame fine orăşlul în coastele dinspre răsărit şi dinspre apus: dinspre răsărit, din oraşul A pleacă la ora 16:00 diligenţa serviciului de transporturi interurbane al domnului Juan ca să ajungă în Anima exact la ora 17:00. Dinspre apus, pleacă din oraşul Z la ora 6:00 dimineaţa diligenţa care aparţine reţelei de transport rutier al cărei proprietar este domnul Johann ca să ajungă în Anima la ora 7:00.
      Acestea sunt, schematic spus, modalităţile de a ajunge în orăşel dar, cu toate că cele două servicii de transport au o funcţionare ireproşabilă şi preţul biletelor este mai mult simbolic, pe de altă parte oraşele A şi Z sunt departe de a fi inaccesibile, fiind de altfel situate într-un centru de mare efervescenţă al lumii moderne de care sunt legate cu o reţea deasă de linii feroviare, rutiere şi aeriene şi resimţind toate fluxurile şi refluxurile civilizaţiei umane, posibilitatea ca cineva să ajungă în oraşul Anima sau ca vreun animez să iasă din orăşel este atât de mică încât întrece orice închipuire. Totuşi, diligenţele domnilor Juan şi Johann intră, chiar goale fiind, la orele statornicite cu o mare regularitate în oraş şi cei doi domni nu par de loc nemulţumiţi de afacerile lor, dimpotrivă, diligenţele sunt în permanenţă curate şi albe, catârii care le trag strălucesc de curăţenie şi hrană îmbelşugată, catâri albi, catâri negri înhămaţi în număr de câte şase la o diligenţă. Pur şi simplu, de la întemeierea oraşului, nimeni nu s-a gândit să intre în oraş sau să-l părăsească, doar cu o foarte mare excepţie. În afara oraşului, în afară de marea excepţie, mai trăiesc doar domnii Juan şi Johann, cu toare acestea ei fiind de-a lungul timpului doi adevăraţi animezi.
***
      Ştiu, iubite prietene Probius, că, citind scrisoarea mea, vei fi poate mai indignat decât la citirea articolului aceluia fără nimic extraordinat în el şi până la un anumit punct îţi dau dreptate. Dar crede-mă, ţie, pe care te cunosc bine şi cu această ocazie te rog să contezi încă o dată pe cea mai înaltă apreciere şi pe întregul meu devotament, nu pot să-ţi spun ceea ce aş vrea să-ţi spun decât prin intermediul limbajului codificat al poveştii şi al parabolei care cuprind într-o găoace dură şi colorată de fapte şi imagini fluidul inefabil al ideei şi crede-mă că şi pentru mine ideea în stare pură, fără învelişul de care am pomenit, ar fi fadă şi nedigerabilă. De aceea, tot timpul am preferat să-mi împodobesc sufletul asudând dar bucurându-mă de munca aceasta de miner prin bolovănişurile care-şi conţin intrinsec inefabilul.
     Îţi mărturisesc deci că îţi povestesc, şi încerc să o fac cât mai convingător, ceva în care nici eu nu cred chiar cu totul. Cum să cred, de exemplu, că în lumea acesta modernă, conglomerat de civilizaţii suprapuse şi întrepătrunse în care predomină tehnica, poate exista o enclavă atât de impenetrabilă în faţa prezentului şi viitorului încât, spre nucleul ei care este orăşelul Anima, să nu se poată călători decât cu diligenţa şi că domnii Juan şi Johann ar duce-o înfloritor fără a avea însă clienţi. Ca să te scot di uluiala în care probabil ai căzut, am să-ţi dovedesc faptul că ţin totuşi la tine şi am să-ţi servesc o explicaţie, cred eu, satisfăcătoare: cele două companii sunt finanţate de primăria Animei şi fie diligenţa orice alt mijloc de transport... E mai bine? Explicarea posibilităţilor de a ajunge în Anima (practic a imposibilităţii, ţi-ai dat seama?) am făcut-o numai pentru a îngroşa stratul de steril în care trebuie să cauţi fluidul cel pur de care-ţi vorbeam sau tocmai dimpotrivă, pentru a oferi un suport material exprimării unei probleme care frizează prea aridul, dar tu trebuie să reţii faptul că orice cale ai fi ales, spre orăşelul Anima nu poţi să înaintezi decât având Soarele în faţă şi crede-mă că această înaintare este echivalentă cu cea a unui orb.
***
     Iubite prietene Probius, ţi-am pus răbdarea la grea încercare lungind această paranteză şi te previn că ţi-o voi mai pune-o încă deoarece ceea ce vreau să-ţi povestesc despre naşterea, înflorirea şi decăderea acestui orăşel, dacă nu impune de-a dreptul parantezele, le face într-o oarecare măsură necesare.
    A povesti istoria unui loc care de câteva secole de când s-a autocreeat ca atare şi a rămas de atunci închis în sfera sa de perfecţiune este inutil, singurul lucru interesant putând fi decât o dare de seamă despre ce a fost, este şi probabil că va mai fi pentru foarte puţin timp acest orăşel. Orice tentativă de istoricizare, de marcare a unor evenimente, de consemnare a unor fapte ar fi de o imensă monotonie, fiecare eveniment repetându-l pe precedentul în perfecţiunea sa, fiecare faptă repetând-o pe cea anterioară în desăvârşita sa strălucire. Mai degrabă s-ar putea face o descriere a naşterii orăşelului deoarece formidabila sa asemănare cu sine însuşi de-a lungul timpului îl face ca acest oraş să nu aibă istorie, el existând într-un prezent propriu perpetuu, atemporal şi fără nici o tangenţă cu timpul omenirii...
***

    Totul a pornit de la nebunia Puternicului Senior care, înaintea călătoriei sale în milenara Atenă, luase contact deja cu operele matematice ale lui Pitagora şi Euclid, savurase elucubraţiile matematice şi gustase perfecţiunea formală a Geometriilor, pasiunea sa pentru acestea începând să atingă maladivul. De altfel acesta a fost şi motivul pentru care, după ce a adunat cu un sârg pe care nici în tinereţe nu îl avusese, venitul pe trei ani după senioralul său domeniu, a plecat spre Grecia. De fapt, acesta a fost primul act al unui şir de evenimente care au dus la naşterea Animei.
    Al doilea act poate consta în căutările sale febrile printre pietrele albe şi dealurile calcinate ale Eladei, printre ruinele antice pe care le pipăia cu degetele sale lungi şi nervoase şi în înmărmurirea în faţa Parthenonului.
     Şi al treilea act, cel final, care a determinat crearea Animei a fost întâlnirea cu Universalul Geometru, un maestru genial dar obscur din cauza lipsei de audienţă la oamenii din Evul Întunecat , în realitate destul de căutat de către Inchiziţie, care băga în aceeaşi oală luminozitatea şi liniaritatea de rază a ideilor maestrului cu practicile oculte şi ştiinţele esoterice ale alchimiştilor şi cu zvârcolirile posedaţilor de diavol, deoarece marea sa credinţă în Dumnezeu nu se încadra în dogmele epocii şi, crezând cu ardoare în perfecţiunea creaţiei divine, erezia sa consta în faptul că el se considera cel chemat să îi redea acesteia desăvârşirea originară, corectând imperfecţiunile pe care le credea a fi ingerinţa forţelor malefice şi a rătăcirii oamenilor în lucrarea Divinităţii.
Acesta, mai întâi din recunoştinţă şi apoi din calda camaraderie a celor care înfruntă greutăţile urcării aceleaşi Golgote înhămaţi la aceeaşi cruce, îi deschise ochii Puternicului Senior spre absolutul şi imuabilitatea formelor şi ideilor perfecte şi îi aţâţă pofta de a atinge această perfecţiune în idee şi în faptă. După ce îşi termină toţi banii pe care îi cheltuise în rătăciri de felul celor descrise mai sus, Marele Senior şi Universalul Geometru se smulseră cu greu din miracol şi plecară spre Domeniul Senioral...
***
      Ştiu iubite prietene Probius că ai să zâmbeşti ironic în colţul gurii căci prea deseori am fost victima inocentă a finei tale ironii, cu atât mai dureroasă pentru mine cu cât ţineai mai bine ascunse motivele care o provocau , deşi o sesizam şi îţi ceream imperios să îmi explici şi mie aceste motive, doar rareori catadixind să mormăi îngăduitor: ,,eşti un iremediabil naiv... credulitatea asta a ta...’’. Scepticismului tău congenital exprimat doar prin zâmbetul acesta caracteristic şi prin tăceri mai elocvente decât cele mai tăioase fraze mă fac mai totdeauna să turbez şi să încep să-mi imaginez nesfârşite controverse, încercând să-ţi intuiesc argumentele pe care tot eu să ţi le desfiinţez cu contraargumente zdrobitoare, chinuit totodată de îndoiala că argumentele imaginate de mine şi atribuite ţie nu ţi-ar fi aparţinut niciodată şi dându-mi senzaţia că totdeauna ai un atù în mânecă, asul care îţi dă o superioritate covârşitoare asupra mea...
      Chiar în aceste momente când doar reproduc cele povestite de animian, îmi imaginez că dai glas scepticismului tău şi îmi spui că cel care mi-a povestit toate astea bate câmpii şi eu, iremediabilul naiv, am înghiţit pe nemestecate gogoşile animianului, veritabil sau poate doar pretins... vei întinde tu coarda indoielii. Poate fi pur şi simplu un mitoman sau, în cel mai bun caz, un scriitor veleitar care exersează posibilitatea de a implanta într-un trecut incert un segment de realitate rămas în afara timpului în care, potenţial, putea să fie.
      Dacă am renumţa la balastul care încarcă istoria oricărei perioade de timp, balast care ţine de apartenenţa la o anumită naţiune a celui care o studiază şi o scrie, dacă am face abstracţie de calitatea sau mai degrabă de defectul de a fi şi om a istoricului pentru care apartenenţa la o anumită comunitate sau, mai precis, la o anumită comuniune de idei, de a fi sclavul unei anumite culturi impregnată de poncife care îl marchează în mod definitiv aruncând în derizoriu efortul său de a fi obiectiv, am vedea istoria ruptă în mult prea multe istorii paralele şi încrucişate, la fel cum o ţesătură, care de departe pare o suprafaţă continuă, privită de aproape, nu este decât o reţea de fire distincte cu interstiţii între ele care, privite printr-un aparat cu o putere de mărire corespunzătoare, par prăpastii de netrecut  În loc să rămână o istorie obiectivă care ar fi doar o înşiruire seacă de evenimente exact datate ca o hartă a timpului pe care să fie prinse ca într-un insectar siluetele mumificate ale personalităţilor care au marcat nodurile cruciale rezultate din împletirea circumstanţelor, necesităţilor, intereselor şi a întâmplărilor şi care, până la urmă au provocat istoria şi aceasta numai în măsura în care pentru Dumnezeu lumea aceasta este un teatru de marionete al căror destin ţine de voinţa Sa.
      Nu ne rămâne decât istoria oficială, nu în sensul de istorie impusă cu forţa ci istoria la care avem acces, astfel încât, până la urmă, rămân cu senzaţia că aceasta nu este o reflectare a ceea ce s-a petrecut în realitate ci este doar un produs al imaginaţiei colective a unei comunităţi, că imaginea realităţii existente cândva este iremediabil pierdută.
***
       Din istoria oficială, în sensul pe care îl dau eu acestei locuţiuni, am rămas cu ideea că Puternicii Seniori ai Evului întunecat, cel puţin pe la începuturile sale nu-şi băteau capul cu probleme de genul celor care îl obsedau pe Puternicul Senior, boala care-i bântuia fiind un analfabetism acut şi dădeau cu uşurinţă toate pietroaiele Eladei pe o spadă bună, pe o luptă distractivă cu vecinul sau pe o moarte neroadă pentru cine ştie ce isterică despre care îi căşuna că o iubeşte la nebunie şi despre care îşi imagina că îl adoră cu aceeşi patimă şi care, după ce era căsăpit în vre-un duel sau turnir, nu făcea decât să-i ia inima încă palpitândă pentru o agăţa la cingătoare, eventual alături de alte inimi care palpitaseră cândva pentru ea ca pe un trofeu de vânătoare.
      Obligă-mă atunci să precizez, în virtutea istoriei oficiale de care am pomenit, că sămânţa de delir creator din care a răsărit oraşul Anima a căzut ceva mai târziu, atunci când Marii Seniori se alfabetizaseră într-o oarecare măsură, ba chiar deveniseră mari consumatori de cultură, ţinând pe domeniile lor, alături de alţi servi, o droaie de artişti care nu aveau altă ocupaţie decât să închine proslăviri vitejiei stăpânilor, uneori îndoielnice, şi frumuseţii stăpânelor, nu rareori la fel de îndoielnice şi alte drepturi dcât de a roade ciolanele aruncate la ospeţe, bătându-se pe ele cu câinii mari cât nişte viţei ai acestora.
       Aminteşte-mi totuşi că de-a lungul întregului Ev s-au clădit catedrale ale căror turnuri înalte, de o zvelteţe cae îţi dă fiori, par a fi făcute nu ca semn de umilinţă al omului în faţa lui Dumnezeu ci parcă pentru a-l străpunge, chiar dacă pe zidurile lor artistul şi-a săpat exacerbările fricii sale în faţa necunoscutului.
       Aminteşte-mi că ,ceva mai târziu, când începuseră să mijească zorii unei alte Ere, Dante îşi plimbă dorurile umăr la umăr cu păgânul Virgiliu chiar prin Infern, sub pretextul căutării unei icoane şi nu îţi dai seama dacă el coboară acolo în căutarea Beatricei sale sau în căutarea celor cu care s-a mai întâlnit aevea sau prin urmele şi semnele lăsate de aceştia în timp, căci prea seamănă Infernul său în care se întâlnesc toate poncifele - sperietoare ale Bisericii cu o lume paralelă celei reale în care se trece imediat după moarte, Paradisul rămânând doar ca Paradisul Pierdut. Şi aminteşte-mi că Petrarca, tot închizând în chihlimbarele sonetelor sale lutul pieritor al Laurei, a înălţat un imn Eternului feminin şi şi că Michelangelo urcă eternul uman pe pajiştile edenice pe care le depopulează de îngeri fără trup, umanizându-l astfel şi colonizând cu oameni închistata într-un bigotism ipocrit lume a mitologiei creştine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu