Fascicol de planuri

Din ciclul eșuat, Geometricale

Acolo unde dreapta simplă nu e,
Nedescojirea spațiului din jur
Lasă luminii negre umbra șuie,
Vădind misterul clarului obscur,

Străpuns mai rar, mai des, de fețe,
Comunicante vase, univoc
Tăinde lame-n spațiul de tristețe
La rana bivalentului noroc

De-a fi doar duh perlat de ochii
Ființei- taină cu trup orb,
De-a fi armuri de spumă, rochii,
Sau greu veșmânt lucios, de corb.

Ca un destin se interpune
Alb guler, perpendicular,
Cu albul său negând genune,
Arzând cristal, cu raru-i har

De-a separa duhul de unda
Oglinzilor tulburi, să urle
Doar puritatea în fecunda
Mocirlă cățărată-n turle.

Zvonuri

Prietene, frumosului îi stă bine și-n zdrențe,
chiar dacă trupul Lunii prezintă carențe,
dar în târg umblă un zvon cum că  se poartă galoșii,
că pe corabia-vis se îmbarcă numai mucoșii!
Poate de aceea cuvintele devin mai pedestre:
sufletele pâlpâie între ferestre
și în muzee croitorii îmbracă la nuduri.
Să vii prietene să mi te guduri,
că în odaia ta strâmtă îți ard
afișele smulse pe furiș de pe gard.
Am dedus aceasta din cu totul alt zvon:
veacul devine pe alocuri afon
și unii încearcă să-l tragă pe sfoară,
vânzând sicriu în loc de vioară.

Statui nepotrivite

Înălţară, se-nălţară
lângă foc statui de ceară,
lângă vânt
statui de fum,
pe pământ
statui de scrum.
pentru dor, pentru durut,
statui amorfe de lut,
pentru orbi,
statui de corbi,
în deşert
statui de apă.
De statuie n-o să iert
viermele ce sapă, sapă,
curăţind de trupuri glia
ca să-ncapă
 veşnicia.

Miraje

                1
Anahoret suferind: obsesia Lunii,
transfuzii cu lumină lăptoasă,
dar cineva dărui pietrelor aripi
şi nisipurilor mişcătoare suflet.
S-a înfăptuit astfel o crimă mai mare
şi condamnarea creatorilor de eşarfe
a devenit la fel de necesară
ca arderea pe rug a celor care fac bile
în sunetul tam-tamurilor: acestui miraj
ise aplică un sistem rectangular
cu axe din priviri obosite.
Este ceva care suge lumea în propriile adâncuri,
propria greutate, ca un geamăt surd
provocat de supliciile substituirii
se aude mai stins: regele neînţelegerii
prosperă undeva, în văzduhuri.
Cu alte înţelesuri licăresc stelele:
spaţiul nu mai separă, uneşte
prin distanţe de nestrăbătut.

              2
Goarne cu ţipete roşii străbat
Lumina împrumutată a unui cristal
locuit de visătorii de vise obscure.
Faţetele populate de inorogi se tulbură,
se limpezesc cele bântuite de orbi
şi minunea devine vie: ape-ape,
licăresc de acum într-o lumină proprie.

              3
Impropriu zbor de păsări
printr-o atmosferă de alice.
Gâtuit, aerul ciuruit va să moară
ca un păun săgetat de ţipătul său,
o sinucidere aparentă sau, mai degrabă
o moarte violent nepământeană.

              4
Pământean acest heruvim trist şi apter,
ochi înroşiţi de oboseală, tuse seacă,
chelie întrevăzută prin aurul părului
ca o aureolă veche de nouă,
împovărat de veşnica sa tinereţe.

               5
Bătrâneţea îşi adună cenuşa la catod
într-o crustă de calm şi visare,
centrul de greutate îşi apropie pământul
în fireasca sa înălţare.

Himera LXVII

Dă-mi, Doamne, astăzi dreptul la pierzare,
Să pot să fiu eu tainicul zograf,
Din pânze şi vopseluri, cenotaf,
Ba chiar altar să-ţi fac şi-ntr-o-nchisoare,

Zăcând în zăcăminte de uitare,
Din raze de lumini să macin praf
Pe care vreun zănatic de zaraf
Să mi-l preschimbe-ntr-o iubire mare.

Veni-va ziua când, cu gesturi repezi,
Mă-nchin imaginarului anvon
Şi de acolo am să-mi cer canon,
Zdrelindu-mi fruntea de-ngheţate lespezi.

De-ar fi să nu mă uiţi, să nu te lepezi
De preaumilul tău Pygmalion!