Aveam zece ani, eram băiat mare în clasa a IV-a C la Şcoala nr. 2 şi aşteptam cu nerăbdare vacanţa de primăvară. Sătul de iarnă, măsuram cu privirea peticele de zăpadă care se micşorau odată cu trecerea fiecărei zile pe dealul din faţa casei, biruite fiind de suprafaţa pe care zăpada se topise, la început neagră – cafenie, apoi cu uşoare tente de verde de la colţul ierbii care începuse să mijească, apoi de un verde crud, cu adevărat primăvăratic. Panta pe care o vedeam din curte era orientată în aşa fel încât în acele zile ale lui martie era pentru puţin timp însorită, numai când soarele aluneca spre apus verdele crud căpăta nuanţe purpurii ciudate şi petele albe de zăpadă se vedeau roşiatice. Culorile pe care nu le-am văzut decât cu ochii acelei vârste am reuşit să le mai revăd decât după mulţi ani, când întâmplător am dat peste o reproducere a unei stampe japoneze de pe un calendar adus de vărul meu Constantin marinaru’ dintr-un periplu pe mările Extremului Orient şi prin porturile riverane acestora.
Eram sigur că şi în primăvara aceea a anului 1962 aveam să sufăr marile dezamăgiri ale puţinelor debuturi de primăvară trăite de mine până atunci cauzate de capriciile vremii, în fond fireşti pentru acest timp când, după spusele maicăi, nu era încă primăvară, primăvara pe româneşte începe după 15 martie şi mai mult, primăvara adevărată este după 21 martie încolo, când se vădeşte biruinţa zilei asupra nopţii. Babele capricioase, zăpezile mieilor şi ale berzelor mi se păreau atentate ale iernii la existenţa unui anotimp atât de fragil şi pipăiam îngrijorat mugurii umflaţi ai puiului de zarzăr de lângă pragul casei în câte o dimineaţă în care vedeam vălul de argint al brumei pe acoperişul pătulului, pe plasa de sârmă a oboraşului păsărilor şi mai departe, pe dealul devenit şi el argintiu.
Dimineaţa aceea de duminică se anunţa frumoasă. Cerul era înnebunitor de albastru şi mirosea a pământ reavăn proaspăt răscolit de la rondurile de flori mărginite cu pietre de râu spoite cu var, ronduri din care răsăreau frunzele lanceolate ale ghioceilor galbeni, ale zambilelor şi ale narciselor care încă nu înfloriseră..
În casă se petrecea ceva misterios. Mama împreună cu tanti Zoica începuseră încă din zori să trebăluiască pe la foc: se auzeau căldările mari de aramă ciocnite între ele cu un sunet de clopot şi sunetul vedrei de apă cu două tonuri mai sus, zornăitul verigilor ca nişte clopţei dogiţi. Apoi se auzi hârşâitul vătraiului curăţind vatra, bufnetul surd al ţestului scăpat din mână urmat de un chiot înăbuşit şi o atenţionare tardivă (vezi, bia, că-l spargi!), apa luată din albie cu palmele făcute căuş şi pusă în căldarea de lături şi în cele din urmă fâşâitul măturii strângând pânzele de păianjen de pe pereţi, de pe corlată şi de prin cele mai ascunse cotloane.
Ca niciodată, maica s-a sculat mai târziu în duminica aceea. O auzisem în noaptea de sâmbătă spre duminică, la orice oră, şopăcăind cu mama care o ajuta să se îmbăieze în albia pusă la foc. Era pentru prima dată când se întâmpla ca să ceară ajutorul la lăut, cum zicea ea.
Sâmbăta era ziua de baie. Maica făcea totdeauna singură toate pregătirile, la prânz punea căldarea mare de cinci vedre cu apă la fiert pe pirostrii, aducea o grămadă mare de crăci din lemnar pe care le mărunţise în prealabil cu toporaşul pe buturugă şi după ce ne dădea nouă, copiilor să mâncăm ne îmbăia cu apă fierbinte şi cu săpun de casă deoarece, zicea ea, săpunul de toaletă face păduchi, arunca lăturile şi rezema albia de perete. Reinstala totul, aprindea focul la căldare şi se îmbăia şi ea târziu, după miezul nopţii, după ce se asigura că toată lumea doarme. În timpul cât ne îmbăia maica, mama îşi făcea de lucru prin grădină sau cârpea ceva, iar dacă încerca să-i ofere vreun ajutor, era izgonită cu un ,,pleacă, fa că nu ştii tu...io am ouat treisprezece dar Dumnezeu mi-a lăsat decât unsprezece să-i înţărc... tu de un’ să ştii decât cu doi...’’
***
În săptămâna precedentă, pentru prima dată o chemase pe mama:
- Vino, fa Nono să iei seama cum se face că nu mai poci neam... Adu şi tu trei- patru vedre de apă şi pune-le în căldarea mare... aşa, mai pune pă foc... iiii, jurato, să nu opăreşti copiii! Şi aşa o boscorodise cât timp ne îmbăiase, până când mama, exasperată, izbcnise:
- Ho, bre mamă că n-or fi de sticlă... că n-o să-ţi ciobesc odoarele... Că dacă i-ai luat în primire, acu să-i lai în albie până s-or face flăcăi şi le-o creşte mustăţi sub nas şi la...
- Aş vrea eu, fatălică, că ei sunt puii lu’ maica, da’ mai am şi alte obligăţii...
- Ce obligăţii oi mai fi având?
- Păi de când am ieşit din iarnă mi se cam face semn... Mă cheamă omu’ meu, că i s-a urât şi lui singur sus, în deal...
- Hai, bre mamă, te apucă doru’ de ducă... Vezi de treabă, că tata te aşteptă el că nu-ţi scapă nici o sărbătoare oricât de mică să nu te urci la el. Cât a făcut umbră pământului, n-a scăpat nici un război, nici o concentrare, mai sta şi el pe-acasă cât să-ţi mai toarne un plod, doi, ca să umple el România cu neamu’ lu’ Bratcoveanu...
- Fire-ai tu jurată, că bună mai eşti de gură... Aşa vorbeşti tu de tac’tu?
- Maică, cine e omu’ care te cheamă? intrveni puţin peltic Bică, fratele meu.
- E, lasă că nu pleacă nicăieri maica, se fasoleşte ea aşa din când în când, încheie discuţia mama. Ia să vă ciupăiesc niţel şi gata, la ţărcălău cu voi...
- Hai, bre mămico, ne alintarăm noi...
***
Dar în sâmbăta de care vorbim, maica n-a mai fost prima mână la îmbăierea noastră. Asista, aşezată pe scăunelul ei cu trei picioare, cu bărbia sprijinită pe mâinile împreunate pe capul noduros al ciomagului , îngândurată, cu privirea aţintită în gol. Totul se desfăşura în tăcere şi la sfârşit merserăm amândoi copiii fără nici un fel de obiecţii, în patul larg. Eu îmi luai cartea iar fratele meu îşi luă o cutie de jucărioare pe care o răsturnă pe macatul care acoperea patul larg. Am adormit şi m-am trezit tocmai atunci când la foc maica se îmbăia şi tăinuia ceva cu mama. Pe urmă o auzisem când intrse în cameră, cum îngenunchiase în faţa icoanelor şi îşi murmurase rugăciunile, o simţisem când se aplecase ca să facă semnul crucii deasupra noastră şi după ce oftă din fundul sufletului şi şopti: ,,of, puii maichii, puii maichii... dacă i s-a urât omului meu singur şi vrea să mă duc la el, n-am încotro, c-ar sta maica să vă văz şi pe voi oameni la căşile voastre...da’ dacă el vrea, e musai să mă duc...’’. Apoi, se urcă în patul uriaş în locul ei de lângă sobă, deschise cuptorul de la soba cu plită în care făcuse din timp focul ca s-o dogorească la şârteaţa care o durea pe zi ce trecea mai rău, se foi puţin şi adormi împăcată cu sine şi cu lumea.
Poate să fi fost atmosfera aceea ciudată din casă care lăsa impresia că urmează să se petreacă un eveniment neobişnuit , că somnul nu-mi fusese unul liniştit. Foiala bunicii care, după cum am spus mai înainte, se sculase mai târziu, mă trezise şi i-am auzit paşii târşiţi cu şoşonii vechi de pâslă şi uşa care ducea în săliţă scârţâind. După un timp uşa scârţâi din nou şi în cameră pătrunse parfumul bunicii pe care îl folosea când mergea la biserică, de fapt un amestec de busuioc şi smirnă făcut de ea în taină şi pe care îl ţinea într-un şip de sticlă albastră pitit prin tainiţe numai de ea ştiute prin şifonierul uriaş din săliţă. Apoi am văzut-o printre pleoapele întredeschise cum s-a apropiat de fereastra largă şi a rupt din numeroasele glastre înşirate pe glaful lat de lemn câteva fire de micsandre şi de muşcate violete, roşii şi albe. Ca prin vis i-am văzut silueta firavă, puţin adusă de spate, înveşmântată toată în negru.
***
De când murise bunicul pe care eu nu l-am apucat, maica se îmbrăca aproape numai în negru. O bluză neagră cu croială aproape bărbătească şi fustă neagră până la glezne. În picioare, şoşoni de pâslă neagră cu borduri late de cauciuc şi acest tip de încălţăminte o purta de peste zece, cinsprezece ani, de când nodurile care-i creşteau în călcâie şi la articulaţiile degetelor de la picioare nu-i mai permisese să mai încalţe altceva iarna. Vara se încălţa cu nişte sandale din curele de piele cărora le zicea ,,romane’’. Pe acasă, de cum se desprimăvăra, umbla desculţă sau când trebăluia prin grădină, cu o pereche de opinci de toval care stăteau tot timpul când nu erau folosite atârnate cu nojiţele de un grindei de la pătul. Mai avea pitite în garderobul din săliţă o pereche de opincuţe din piele de viţel, ultima pe care i-o făcuse Stan Opincaru pe un pol şi pe care le comandase ca să se îngroape cu ele, da’ pesemne că îmbătrânise şi Stan ori clonţurile de la picere crescuseră prea mult, că se brodiseră şi astea prea mici. După ce i-o împachetase în ziarul ,,Munca’’, îi spusese:
- Gata, ţaică Ioană, e ultima păreche pe care poci să ţi-o mai dau, şi asta că te cunosc de mult şi am fost şi prietin cu răposatu’ nea Lisandru, ţie-l Ăl de sus în poală... E caz dă puşcărie bre, dacă tai o vacă sau un viţel şi te cântă careva la ăştia, una – două te trezeşti cu ei la poartă, îţi ia hoitu’ din curte şi-l bagă la Iconomat, vorba vine, că bucata a mai bună ajunge la tovarăşu’ prim, bucăţile bune ajunge la toţi tovaruşii şi la Iconomat ajunge oasili şi pă tine te leagă... Acu’, dacă vrei, poci să mai fac din alea de caucioace dă tractor UTOS, când îmi mai pică câte o cameră dă la roata dân spate dă la nişte creştini dă la semeteu pă care-i ştiu io... Da-ţi spui că de ţinut, ţine la tăvăleală, da încinge rău picerili...
- Da’ tu parcă mai luai şi de la caş Petrache, tăbăcaru’...
- Taci, bre, nu mai vorbi, că te aude cineva... A murit acu’ o lună la canal. L-a băgat ăştia la iesploatatori, duşman al poporului, că-l găsiră c-a fost şi cu ţărăniştii şi cu gogiştii... şopti precipitat Stan...
- Băă, săracu’! Ăla şi iesploatator, că puţea a argăseală mai rău dăcât ăl mai amărât dântre oamenii lui. Da’ ce spui io, că mirosea de-a dreptul a hoit că strângea până şi pieile de pe leşurile mârţoagelor înşirate de lăieţi pîn’ şleaurile drumurilor din bărăgane şi Petre Roua, hingheru’ era omu’ lui de bătătură că el îi bucăturea liota aia de curve pe care i le turnase balabusta... Ia uite nu mai pot eu de ei, că o să-mi ia prafu’ dă pă tobă...se enervă brusc. Şi cum mă, nu poate omu’ să-şi taie vita lui? Dacă scapă-n lucernă şi o răsufli degeaba, ce faci?
- O înjunghii şi-o duci la Oraca... Da’ să ştii că pentru matale mai am material de romane...
- Să vorbesc cu închinatili alea de fete, poate s-o îndura să-mi mai iau vreo două părechi, că n-oi împărăţi eu pământul ca să rup mai multe. Şi opincile astea o să le pun sus, să le am când m-oi duce lângă Lisandru meu...
- Iete vorbă şi pă matale...
- Păi n-oi vrea să mă duc la omu’ meu încălţată cu caucioace de tractor!
- Lasă că nu te lasă fetili mata să pleci în opinci, o să-ţi ia de la magazinul Bucureşti nişte pantofiori de lac să-şi facă nea Lisandru mustaţa-n ei când te-o vedea.
- Mă juratule, tu să nu te râzi dă mine... Să ştii şi tu că în opincuţe m-am măritat, făcute de tac-tu, Dumnezeu să-l ierte pă unde-o fi, că mare meşter era... Pielea era moale-moale şi la coloare ca mierea, şi pe fiecare din ele era câte un canaf alb...În ele, după ce le-am văpsit canafurii în roşu, am jucat la nuntă la patru fete numa’ la Nona, cam ouat-o la patruzecişişase de ani, n-au mai fost bune că mi se strâmbaseră de-acu’ picerili... că ziceam să le vopsesc canafurii în negru să mă îngrop cu ele. Da’ dacă mi s-a lăţit tălpile de s-a făcut tălpoaie de cât m-am opintit în coarnele plugului şi mi-am rupt şârteaţa cu sacii dă cinci duble, aşa că p-alea le-am dat la juraţii ăia micii ai Noni să se joace cu ele... E ăla mai mărişoru’ dă citeşte cărţi şi pă urmă pleacă cu copiii pă dealurile alea şi să joacă de-a câte ălea toate, ce aiurează el... Ba şi io proastă că n-am avut de lucru şi le-am spus poveşti de-alea cu lotri...
Aşa trebuie să fi decurs dialogul dintre maica şi Stan Opincaru’ atunci când îşi cumpărase ultima pereche de opinci, deoarece pe cele pe care le avusese de când fusese mireasă eu le descoperisem odată când uitase deschisă uşa garderopului. Mă încălţasem cu ele şi mă plimbam mândru prin casă, privindu-mă cu coada ochiului în oglinda garderobului şi mă gândeam că ar face faţă cu succes atunci când mă voi juca de-a haiducii şi îmi va veni rândul să fiu arnăut, deşi nici ca haiduc nu-mi sta rău cu ele şi mă minunam ce tălpi mici avusese maica atunci când fusese tânără.
- Iiii, juratule, ce-ai cătat tu acolo? a venit maica agitând ameninţătoare ciomagul spre mine când m-a prins. Io crez mâcă că nici un cur nu scapă să nu-ţi vâri tu nasu’ ăla că parcă e rât de groştei, zău!
- Ai bre maică, le probai şi eu că nu le mâncai!
- Ia dă-le-n coa’, închinatule!
Vrând-nevrând, mă descălţai de o opincă şi i-o întinsei. Ea se aşeză icnind pe un scaun şi încercă să o încalţe dar izbucni într-un râs icnit când văzu opinca micuţă lângă laba uriaşă şi noduroasă:
- Ia-le, mâcă, că nu mai e de mine! Da’ ţi le dau dacă le porţi, nu să-ţi baţi joc de ele, se burzului ea.
- La şcoală pot să le iau maică?
- Nu ştiu io, nu mă bag, întreab-o pe mă-ta, da nu crez că te lasă că alte mode sunt acu’! Şi pă urmă se poa’ să râză copiii dă tine că eşti ţăran, că ai drăsi dă orăşeni sunt cu moţ în frunte, ei mănâncă scovergi făcute dân praf dă pă trotal.
Dar să lăsăm negocierile mele cu maica pentru opincile ei de mireasă cu care avusese de gând să se şi înmormânteze după ce, de-a lungul vieţii, jucase la multe nunţi cu ele şi să continuăm cu descrierea hainelor ei ,,de sus’’, adică acele haine cu care mergea în fiecare duminică la biserică sau în foarte rarele ei ieşiri în ,,târg’’.
În faţă era încinsă neapărat cu un şorţ negru când mergea la biserică şi foarte rar cu un şorţ negru cu buline mici, dese şi albe, dar numai când mergea în târg, asta ca să-i facă hatârul lui Anton, băiatul cel mare care i le cumpăra când venea de pe unde venea, în ciuda protestelor ei:
- Nu port eu, mâcă, de-astea aşa bălţate, eu sunt bătrână, mâcă
- Hai bre, mamă, că de când te ştiu aşa te ştiu, îmbrăcată ca o călugăriţă!
- Da’ nu ştii tu, Antoane maică, de ce? Câţi am dus io de-o viaţă de om, maică, colo-n deal la locul lor, chit că era sau nu era locul lor acolo! Păi acolo era, mâcă, locu’ lu’ Traian? Şi chiar omu’ meu, tac’tu adică, n-a murit şi el cu zile că mai avea până să facă şaptezeci... cât mai avea, mâcă, parcă doi ani, nu?
Ochii i se umpleau de lacrimi şi unchiul Anton se apropia de ea şi o îmbrăţişa pe după umeri:
- Cine-a zis bre că n-ai dus, ai dus, dar gândeşte-te că de-un timp încoace îi ducem şi noi odată cu matale, dar mai sunt şi ani în care mai putem să lăsăm doliul...
- Of, închinatule şi tu, te-ai vorbit cu juratili alea să mă scoateţi din sărite,,, se oţăra ea. Uite o să mă îmbrac ca Bardica ţiganca în verde şi roşu şi cu testimel cu flori galbene ca să râză lumea de mine... Sunt bătrână, mâcă, lăsaţi-mă în ale mele că nu mai învăţaţi voi cal bătrân în buiestru, dar mite o gloabă ca mine... se linişti ea şi pe ochi i se lăsa un văl de tristeţe.
Pe cap maica purta colţar negru, o basma micuţă pe care o lega peste frunte până aproape de sprâncene peste care purta bariş negru petrecut pe sub bărbie şi înnodat la ceafă. Când era mai rece afară, pe cap mai punea o broboadă groasă de lână, tot neagră şi scurteică din postav negru, căptuşită cu blană de miel cu guler de astrahan toamna devreme şi primăvara din martie până târziu, în mai, iar iarna purta altă scurteică căptuşită cu blană de oaie.
Cert este că nu lăsa să i se vadă niciodată nici un fir din părul alb pe care şi-l piepţăna în mare taină cu un pieptene ,,de ţigan’’ făcut din os cu dinţi foarte deşi pe ambele părţi.
La ritualul acesta asistasem odată când aveam cinci - şase ani şi mi s-a permis să asist vrând – nevrând, asta odată pentru că era noapte şi eu eram mic şi al doilea, nu mă mai puteam ţine. M-am dat jos din pat în întuneric- beznă pentru că lampa nu era în cuiul ei, doar pe ferestruica de la foc se vedea mijind o geană de lumină, şi orbecăind, m-am dus la uşa care da spre încăperea respectivă. Am bătut:
-Maică, vreau să fac pipi..
-Iete, te apucă şi pe tine necinstea taman acu’! Hai vino-ncoace la maica, da’ să nu te uiţi la mine că sunt despletită…
Bineînţeles că înainte de a ajunge la ţucalul pusă în colţişorul ei, nu am putut să nu arunc o privire spre maica. Şedea ghemuită pe scăunelul cu trei picioare lângă măsuţa rotundă pe care erau desfăşurate ziare Munca şi faţa nu i se vedea din cauza părului alb şi bogat revărsat în jurul capului, inclusiv peste faţă, până aproape la brâu, semănând în felul acesta cu o salcie plângătoare cu ramuri albe. Mirosea puternic a gaz, acesta find pus într-un castronel de pământ in care întingea din când în când cu un mototol mic cu care îşi ungea părul începând de la rădăcină. Plimba pieptenele cu gesturi lungi, transformând astfel coroana salciei plângătoare într-un clopt alb, amintindu-mi cumva de o litografie dintr-o carte veche de rugăciuni despre care îmi spusese că înfăţişează pe Isus Hristos în slavă şi în jurul ei am văzut o luminiscenţă, prin sticla afumată a lămpii de-abia se zărea o scânteie palidă de lumină, în schimb maica răspândea un halou de lumină albă cu clopotul alb al părului despletit.
-Maică, matale luminezi când eşti cu capu’ gol, de ce nu stai aşa că nu ne-ar mai trebui lampă noaptea…
- Nu mai făcuşi, închinatule, să pleci odată d-aci că acu’ iau ciumaga…
Am fugit în pat şi am rămas cu ochii aţintiţi în tavanul de scânduri geluite al camerei iar când nu după multă vreme intră maica, am închisei ochii şi m-am prefăcut că dorm că dorm.
- Ce-ai mâcă, nu mai ai somn? Zise ea şi după ce aşeză lampa în cui, se aplecă şi făcu asupra noastră, a copiilor semnul crucii murmurând o rugăciune. Nu mirosea de loc a gaz ci dinspre ea adia parfumul ei secret de smirnă şi busuioc şi nici nu-mi dau seama nici acum de unde ştia ea că nu dorm, doar mă prefăceam atât de bine!
am citit, nu mai ştiu de cîte ori, povestea asta şi mereu mi-e dor de (încă)ceva de care n-am avut parte. de ce dor atît de tare amintirile pe care nu le ai?
RăspundețiȘtergere