vineri, 2 noiembrie 2012

Toamna asta...

Toamna asta mi se scurge în sânge...
Toamna asta mi se prelinge în suflet....
Aștept îniernarea
ca pe o condamnare la destrămare...

Vai ție, răsăritule lânced
cu lumina bolnavă....
Vai ție, îți spun, Soare rânced,
De aceea zic ție, apusule, slavă!
                                                               
Din ce în ce mai puțin
urme las pe pământ, șterse urme!
Fiara uitării să-mi scurme
inima, fierea, rărunchii
și-n cele din urmă să-mi îngenunche
unul câte unul genunchii!

O lacrimă de mironosiță
cu translucide unghii
și cu ochi de arșiță
să cadă pe amintirea-mi șiștavă
și pe vecie s-o șteargă.






















2 comentarii:

  1. atîta-i de ”eu” în versurile astea de parcă-i gîndul meu în scrisul tău
    și am ajuns să nu mai văd.. capătul îniernării

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi după îniernare şi după ce vom străbate iarna ca nişte voinicei/voinicelle ce ne aflăm, va veni înprimăvărarea ca o condamnare la întremare... Şi atunci să vezi...

    RăspundețiȘtergere