mi-a lustruit amintirile
ca pe niște pietre
aflate în albia timpului
prin care se rostogolesc clipele
din ce în ce mai grăbite
spre cataracta care vuiește aproape.
Târât de torent
mai țin deasupra
steag al disperării
doar aripa frântă
a unui zbor în afara ființei mele
prin care țâșnește toată durerea
când mă întreb
unde-mi sunt amintirile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu