Poemul ca stare

Poemul e o stare ciudată,
anarhică poate, oricum mereu deasupra
e irealul ca senzație domestică.
Întind mâna și strig:
sunetul, ah! sunetul există...
vidul, ah! vidul există...
(logic, nu?)
Știi, lumina își rupe trena de colțuri
și rotundul, da, rotundul se iscă parcă mai rar...
În lume există roți dințate și bolțuri,
dar aștrii aceștia mai pot fi oare far?
Pentru ce, îngăimăm, pentru ce
trecutul s-a făcut petece
și de ce, îngăîmăm, prezentul
îl destramă într-una curentul
ca pe un fum o ușoară boare?
Și clipa și veacul sunt la fel trecătoare.
Nici anul, nici luna, nici ceasul
nu-și află în mine popasul.
În viitor, în viitor am să fug
ca un martir cu mantaua-i de rug.