luni, 20 februarie 2012

Poem simplu în două culori

Argintule! strigai şi marea-mi disperare
rămase agăţată-n fragede chenare,
prefigurând, enorme, iubirile de spaţii
ajunse intangibile la saturaţii.
Am invocat, cuminte, vâna mea nebună
şi ea bolborosi doar: spumă, spumă, spumă...
Deci, alb! recunoscui. Din contră, ea
chenare negre iute-mi desena.
Atunci (cinic râsei) chemăm tenebre,
să vină rânjet de vertebre,
înţelepciunea craniului Yorrik
la dreaptă concurenţă cu dansul din buric;
chemăm cadâne grase, schelete noi, sfioase,
şolduri ca nişte perne şi oase, oase, oase!
Dar ce să mai conteze! Îmi invadară spaţii
şi unduiri mai lente şi iuţile vibraţii.
Degeaba doream linişti, degeaba vream tăcere,
degeaba dor de alb şi neagră mângâiere!
Mă încerca mereu un joc gândit celebru,
cu alb, cu alb, cu alb, cu negru, negru, negru...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu