Tot himere, tot rătăciri

Himera  LXIV


Ivirile-ţi mi-au fost mereu merinde
În drum spre umbra lumii celeilalte.
Dacă te văd pe căile înalte
Când Dumnezeu luminile şi-aprinde,

Voi fi cel care fără preget vinde
Şi sufletul cel veşnic viu, incalte
Ca inima să poată să-mi tresalte
În armonii celeste când cuprinde

În stih de aur roua frumuseţii.
Dar, vai, în negre pulberi se preface
Când pune gheara moartea cea rapace
Şi-ucide-n zori lumina dimineţii.

Ca gâze-n chihlimbare stau poeţii
Când arma prinde glas şi cântul tace.


Rătăcirea LXI


Ce fiară-şi are-n mine ascunzişul
Când ochii mei deodată se aprind,
Ce aprigă dorinţă şi ce jind
Fac să-mi sclipească ochiul precum şişul?


Haiduc de-aş fi cutrierând desişul
Sau Ahasverus, veşnic în colind
Ca apa care susură pe grind
şi cară-ncet balastul şi pietrişul,


Aşa şi eu adun în mine anii
Ce se depun pe suflet precum zgura
Şi doar în inimă mai simt arsura
Că nu pot fi la chef cu toţi golanii.


Dar tocmai ea îmi face-acum zâzanii
Şi firul vieţii şi-a scurtat măsura.