Nostromul şi cavila

În seara aceasta mi-e palma
umedă de-atâtea semne suave
şi de aceea, prieteni, sudalma
se cere în haine mai grave
pentru că nostromul se îmbunase cu ani
de navigaţie pe imposibile nave,
pânza îşi cerea dreptul la vânt
şi pescăruşii se nărăviseră la zborul departe.
A câta oară astrul îşi schimbase locul
când aburul se risipea sub furia forţei
batjocorind sirenele
cu şuier având irizări metalice
în timp ce pe punte se scurgeau
nostalgii de matelot odată cu fumul de pipă:

***

,,Unicul ţărm să-l smulg acum din piept,
Presimt o agonie siderală,
De unde-a venit cumplita mea boală
al cărui sfârşit mereu îl aştept?
Dau ţărmului meu valori de concept,
Un aur nestins, valoare egală,
Ştiu că transport întuneric în cală,
Nori pe catarge, dar drumul mi-e drept
Şi zbuciumul trece în inimi din val,
Soare în minte, ochi Stea Polară.
Rătăcitor la fel ca o fiară,
Început îmi caut pe oricare mal,
Spasmodicul mers pare marş triumfal,
Schimb însă nesfârşirea pe-o ţară!''

***

Se scărpină gânditor în locul
unde cavila îi întâlnise sângele
o singură dată.
(Steaua Alcoor
veghea ochiul chior
al căpitanului
dormind în scârţâitul familiar
al cabestanului
într-un pat princiar)

****

Ce înseamnă furtuna, se întreba, ce înseamnă
altceva decât o plictisitoare intrare în cotidian,
deoarece (jonglă el cu vorbele) aşa cum
nu există corabie fără mare,
nu există marinar fără furtună.

***

Dinspre pupă se aude geamătul inerenţilor bolnavi de scorbut
visând că le cresc dinţi albi şi puternici.
Dinspre provă, orchestra de negri amatori de fanoane
interpretează dansul cavilelor
numit (nu se ştie de ce)
,,Corabia e condusă de noi''

***

Un matelot strigă: Nostromo!
Un catarg strigă: Nostromo!
Barca de salvare strigă: Nostromo!
Cavila strigă: Te urăsc, nostromo!
Căpitanul e în cabină, beat, turtă,
Furtuna se împleteşte pe arborii goi,
La dracu' cu viaţa aceasta de soi!
Că farul are lumina prea scurtă
Să ajungă cu una, cu două la noi!

***

Brusc, planeta mi s-a încins cu tropice.

          (1978)