sau unde dai şi unde crapă...
Mai zilele trecute, disperat de seceta cruntă care îmi bântuie prin buzunare mai ales în ultimul timp, mă adresam unui prieten, rugându-l să-mi vândă şi mie un ,,pont'', o oportunitate de a câştiga niscavai parale în mod onest şi adaptat condiţiei mele de estropiat.
,,Sigur că da, uite un job tocmai bun pentru tine! Stai în cur la calculator şi postezi nişte textuleţe pentru nişte firme care au magazine on line. Am să-ţi trimit pe mail lista cu site-urile respective. Nu-ţi ia mai mult de douăzeci de minute o postare şi câştigi doi euroi la bucată, mai ales că ştiu că pe vremuri erai îndemânatic la compus tot felul de textuleţe, poezele şi alte bâzdâgănii de-astea şi n-ai avea nici un motiv să nu fii încă pentru că văd că, deşi te vaiţi de sărăcie, tot investeşti în maculatură. Să-mi trimiţi un eşantion pe mail ca să-l văd şi putem să-i dăm drumul!''. Am ales un site care se ocupă cu vânzarea corpurilor de iluminat şi m-am decis să rup gura târgului printr-o tratare exhaustivă a problemei, începând evident cu un istoric. I-am trimis o chestie care , cu tot cu documentare, mi-a luat nu douăzeci ci vreo două sute de minute. După vreo două zile, l-am sunat. ,,Ei, cum e?'' ,,E mişto, dar e niţel cam off topic. Merge şi textul tău, dar mai târziu! ,,Să mai încerc ceva?'' ,,Mai încearcă, vezi că-i arde buza mai mult ăluia care vinde anticoncepţionale sau ăluia cu ceaiuri pentru slăbit... Da' vezi, nu o lua razna, off topic!''
Mai lunile trecute, tot în setea mea nestăvilită de bani, m-am hotărât să reiterez o idee mai veche, dintr-o perioadă în care ajunsesem, ca şi acum, în pragul unei catastrofe financiare, de a face bani din producţiile mele de literat pe cât de amator, pe atât de veleitar care, până la frageda vârstă de cincizecişicâţiva ani nici n-a încercat să publice ceva. Aşa că am apelat la un site pe care publică foarte multe persoane chinuite de talente mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin ascunse. Dar şi aici am reuşit să dau cu mucii în fasole, adică să fiu off topic. Şi dacă ai şti, prezumtive cetitoriule, ce uşor mi-a fost! Pe scurt, să vezi cum:
Publicaţia electronică respectivă nu numai că oferă posibilitatea, ba chiar solicită candidaţilor la glorie literară să-şi exprime opiniile în legătură cu operele celorlalţi posibili viitori confraţi întru slujirea muzelor aferente ariei lor de procupări. Fără a studia atent modul de lucru în acestă secţiune în care îţi poţi exersa eventuale dexterităţi de critic şi încurajat de un comentariu favorabil la adresa unui sonet postat de mine, comentariu care venit din partea unui redutabil sonetist şi nu numai,care publică (şi) pe site-ul respectiv, mi-am dat şi eu cu părerea referitor la nişte creaţii ale unor confraţi. Când am scris elogios despre unul şi am adoptat un ton polemic în raport cu un alt critic de ocazie care-i găsise nu ştiu ce hibe celui elogiat de mine, am zbârcit-o, pentru că respectivul critic a sărit ca ars şi m-a pus la punct, spunându-mi pe un ton imperativ că să nu mă bag eu, un neica nimeni, unde nu-mi fierbe oala deoarece dumnealor, criticul şi criticatul sunt prieteni vechi şi-şi permit astfel de şarje amicale. Văzând că atunci când elogiez, gafez, m-am hotărât să-mi pun în funcţune vechea mea aplecare spre căutatul de noduri în papură şi am găsit la nişte poeme ba un defect de logică, ba o exprimare anapoda, ba o greşeală gramaticală, toate, după părerea mea, neavenite nici în poezia cea mai modernă cu putinţă, atât de modernă încât pentru poeţii aparţinând acestei generaţii, generaţia optzecistă este deja vetustă, generaţia '90, depăşită, generaţia '00, uşor prăfuită, iar cele anterioare acestor perioade de-a dreptul anacronice, publicate pe prima pagină, unele chiar cu aprecieri ale confraţilor. În ceea ce mă priveşte, mi s-a atras în mod serios atenţia că eu comit un sacrilegiu folosind în nişte metafore prăfuite gerunziul şi ceea ce este cel mai rău, semne de punctuaţie. Mi-am dat eu seama prea târziu că alta este topica sau, mă rog, tipicul procedurilor în secţiunea de comentarii. Asta este, de fapt, o secţiune de socializare, s-au format cerculeţe, găşculiţe, prietenii, clici, etc. în care ne lăudăm reciproc, ne admirăm creaţiile (tu pe-a mea şi eu pe a ta), ne dăm grade după ierarhizările proprii şi oarecum absconse ale corifeilor poeziei ultramoderne cantonaţi la acest site iar mai târziu ne împărţim şi steluţe chiar. Opiniile incomode sunt trimise inevitabil într-un subsol al paginii de comentarii denumit, evident, off topic iar tentativele de lucrări literare, indiferent de calitatea lor sunt anatemizate pe vecie de către redutabilii editori cu o ştampilă galbenă, ATELIER, fără alte explicaţii.
Dar gafa gafelor a fost făcută în momentul în care în finalul unui scurt comentariu, zic eu nevinovat, prin care precizam, pentru uzul autorului unui poem de altfel bun, că pluralul substantivului ,,labirint'' este ,,labirinturi'', nu ,,labirinte'' cum scrisese autorul poemului chiar în titlu. Dar dezastrul a fost provocat de adăugarea la finalul comentariului a unei exclamaţii, e adevărat, nu lipsită de ranchiună, referitoare la vigilenţa editorilor în filtrarea operelor postate spre editare de emulii zânelor Euterpe şi Erato şi care suna cam aşa: ,,Of, editorii ăştia... mari meşteri!''
Cu ocazia aceasta m-am convins că editorii chiar citesc cele trimise de către aspiranţii la un locşor în Parnas şi că, atunci când sunt călcaţi pe coadă, reacţionează prompt. Eu am primt un mesaj tăios, evident acolo unde-mi fusese publicată toată intrvenţia, adică, pitulată după colţ, off topic. Iată-l:
,,d-le..., mă bucur că ne pomeniţi, dar mai trebuie să aveţi şi dreptate.
care e problema dvs.?
autorul are nivel de acces, textele dumnealui intră automat pe site.
şi ce dacă, nu-i aşa? editorii sunt vinovaţi, evident.''
La o aşa punere la punct, m-am retras cu coada între picioare în colţişorul meu ca să-mi ling rănile, fiind convins că n-o să pup eu în vecii vecilor prima pagină, fiind exilat în purgatoriul ATELIERULUI în mod definitiv şi iremediabil.
Nu spun că nu-mi merit soarta, pentru că am citit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aspiranţii la a deveni membri ai nobilei comunităţi şi am înţeles mesajul transmis în subsidiar prin care se decretează că editorii au putere de viaţă şi de moarte asupra aspiranţilor şi că aceştia trbuie să se consoleze cu speranţa că vor ajunge şi ei mari cândva în sătrăpia literară respectivă.
Dar totuşi şi ranchiuna mea este îndreptăţită în faţa nedreptăţii care mi se face şi anume că nu s-a recunoscut încă faptul că în persoana mea este camuflat cel mai mare poet din sud-estul Europei în viaţă şi care nu merită să fie exilat aşa într-un colţ de ATELIER.
Mai lunile trecute, tot în setea mea nestăvilită de bani, m-am hotărât să reiterez o idee mai veche, dintr-o perioadă în care ajunsesem, ca şi acum, în pragul unei catastrofe financiare, de a face bani din producţiile mele de literat pe cât de amator, pe atât de veleitar care, până la frageda vârstă de cincizecişicâţiva ani nici n-a încercat să publice ceva. Aşa că am apelat la un site pe care publică foarte multe persoane chinuite de talente mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin ascunse. Dar şi aici am reuşit să dau cu mucii în fasole, adică să fiu off topic. Şi dacă ai şti, prezumtive cetitoriule, ce uşor mi-a fost! Pe scurt, să vezi cum:
Publicaţia electronică respectivă nu numai că oferă posibilitatea, ba chiar solicită candidaţilor la glorie literară să-şi exprime opiniile în legătură cu operele celorlalţi posibili viitori confraţi întru slujirea muzelor aferente ariei lor de procupări. Fără a studia atent modul de lucru în acestă secţiune în care îţi poţi exersa eventuale dexterităţi de critic şi încurajat de un comentariu favorabil la adresa unui sonet postat de mine, comentariu care venit din partea unui redutabil sonetist şi nu numai,care publică (şi) pe site-ul respectiv, mi-am dat şi eu cu părerea referitor la nişte creaţii ale unor confraţi. Când am scris elogios despre unul şi am adoptat un ton polemic în raport cu un alt critic de ocazie care-i găsise nu ştiu ce hibe celui elogiat de mine, am zbârcit-o, pentru că respectivul critic a sărit ca ars şi m-a pus la punct, spunându-mi pe un ton imperativ că să nu mă bag eu, un neica nimeni, unde nu-mi fierbe oala deoarece dumnealor, criticul şi criticatul sunt prieteni vechi şi-şi permit astfel de şarje amicale. Văzând că atunci când elogiez, gafez, m-am hotărât să-mi pun în funcţune vechea mea aplecare spre căutatul de noduri în papură şi am găsit la nişte poeme ba un defect de logică, ba o exprimare anapoda, ba o greşeală gramaticală, toate, după părerea mea, neavenite nici în poezia cea mai modernă cu putinţă, atât de modernă încât pentru poeţii aparţinând acestei generaţii, generaţia optzecistă este deja vetustă, generaţia '90, depăşită, generaţia '00, uşor prăfuită, iar cele anterioare acestor perioade de-a dreptul anacronice, publicate pe prima pagină, unele chiar cu aprecieri ale confraţilor. În ceea ce mă priveşte, mi s-a atras în mod serios atenţia că eu comit un sacrilegiu folosind în nişte metafore prăfuite gerunziul şi ceea ce este cel mai rău, semne de punctuaţie. Mi-am dat eu seama prea târziu că alta este topica sau, mă rog, tipicul procedurilor în secţiunea de comentarii. Asta este, de fapt, o secţiune de socializare, s-au format cerculeţe, găşculiţe, prietenii, clici, etc. în care ne lăudăm reciproc, ne admirăm creaţiile (tu pe-a mea şi eu pe a ta), ne dăm grade după ierarhizările proprii şi oarecum absconse ale corifeilor poeziei ultramoderne cantonaţi la acest site iar mai târziu ne împărţim şi steluţe chiar. Opiniile incomode sunt trimise inevitabil într-un subsol al paginii de comentarii denumit, evident, off topic iar tentativele de lucrări literare, indiferent de calitatea lor sunt anatemizate pe vecie de către redutabilii editori cu o ştampilă galbenă, ATELIER, fără alte explicaţii.
Dar gafa gafelor a fost făcută în momentul în care în finalul unui scurt comentariu, zic eu nevinovat, prin care precizam, pentru uzul autorului unui poem de altfel bun, că pluralul substantivului ,,labirint'' este ,,labirinturi'', nu ,,labirinte'' cum scrisese autorul poemului chiar în titlu. Dar dezastrul a fost provocat de adăugarea la finalul comentariului a unei exclamaţii, e adevărat, nu lipsită de ranchiună, referitoare la vigilenţa editorilor în filtrarea operelor postate spre editare de emulii zânelor Euterpe şi Erato şi care suna cam aşa: ,,Of, editorii ăştia... mari meşteri!''
Cu ocazia aceasta m-am convins că editorii chiar citesc cele trimise de către aspiranţii la un locşor în Parnas şi că, atunci când sunt călcaţi pe coadă, reacţionează prompt. Eu am primt un mesaj tăios, evident acolo unde-mi fusese publicată toată intrvenţia, adică, pitulată după colţ, off topic. Iată-l:
,,d-le..., mă bucur că ne pomeniţi, dar mai trebuie să aveţi şi dreptate.
care e problema dvs.?
autorul are nivel de acces, textele dumnealui intră automat pe site.
şi ce dacă, nu-i aşa? editorii sunt vinovaţi, evident.''
La o aşa punere la punct, m-am retras cu coada între picioare în colţişorul meu ca să-mi ling rănile, fiind convins că n-o să pup eu în vecii vecilor prima pagină, fiind exilat în purgatoriul ATELIERULUI în mod definitiv şi iremediabil.
Nu spun că nu-mi merit soarta, pentru că am citit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aspiranţii la a deveni membri ai nobilei comunităţi şi am înţeles mesajul transmis în subsidiar prin care se decretează că editorii au putere de viaţă şi de moarte asupra aspiranţilor şi că aceştia trbuie să se consoleze cu speranţa că vor ajunge şi ei mari cândva în sătrăpia literară respectivă.
Dar totuşi şi ranchiuna mea este îndreptăţită în faţa nedreptăţii care mi se face şi anume că nu s-a recunoscut încă faptul că în persoana mea este camuflat cel mai mare poet din sud-estul Europei în viaţă şi care nu merită să fie exilat aşa într-un colţ de ATELIER.
Un blog interesant. O să mai trec pe aici.
RăspundețiȘtergere