Despre cartea de recitire...

     Este o rubrică a nostalgicului Scalen care aruncă o privire retrospectivă asupra lecturilor sale de odinioară şi pe care şi le aminteşte atunci când, uneori,mai stârneşte praful prin dulapuri şi rafturi cu cărţi... Fiind decât un amator şi un degustător profan de astfel de produse, puţinele şi absolut subiectivele sale eventuale comentarii nu se vor supune decât normelor rezultate din această poziţie faţă de lecturile respective, fiind mai degrabă înclinat să reproducă citatele care l-au încântat pe el prin savoare, fără a avea pretenţia ca acestea să producă acelaşi efect şi asupra altor persoane. În ceea ce priveşte lecturile mai noi, îşi va lua îngăduinţa să le trateze cu aceeaşi măsură, deoarece şi acestea, încă de a doua zi îşi vor pierde efectul dat de primul impact, fiind subţiate de filtrul amintirii şi distilate în alambicul posibilelor recitiri.

     Deşi atunci când are timp şi îi cad în mână textele critice ale unor persoane autorizate şi cu autoritate în domeniu asupra scrierilor pe care le-a citit sau le citeşte, mai ales dacă le şi înţelege, le studiază cu toată atenţia de care este el în stare, fără însă ca aceasta să-l clintească de pe poziţiile sale sau să-i schimbe propriile păreri cu o iotă, dar are bunul simţ să nu şi le afirme cu prea mare tărie sau să încerce să schimbe părerile altora referitoare la respectivele subiecte.

    Cărţile răsfoite după ce au fost citite cu mai mult sau mai puţin timp în urmă nu sunt alese în urma unei selecţii, singurul motiv care le fac să devină obiectul acestei rubrici fiind pura întîmplare. Cât de mult sau de puţin provocată va fi respectiva întâmplare, Scalen refuză să spună, sau va spune ceva, acolo, ca făcând parte dintr-o intoducere...

***

Deci, introducere!

      Încă de la prima lucrare care mi-a căzut în mână şi pe care m-am hotărât să o evoc în ,,Cartea de recitire’’ trebuie să mă contrazic, mărturisind că acest fragment din opera scriitorului ceh Jaroslav Hašek nu am ales-o cu totul întâmplător. Dimpotrivă, alegerea ei a fost rodul unor căutări febrile ale unui model pentru metoda de a-mi trata elementele de atobiografie care să răspundă la întrebările: ,,Cine este Scalen?’’; ,,Ce i-a căşunat lui Scalen?’’; ,,De ce i-a căşunat lui Scalen?’’. Neîncrederea în existenţa şi calitatea propriului umor m-a făcut să mă gândesc iniţial la folosirea celui aparţinând unor persoane consacrate în domeniu , în primul rând celui al lui Caragiale, dar pospaiul de cultură pe care îl posed nu mi-a adus în minte nimic utilizabil pentru cazul meu din opera acestuia. Şi atunci mi-am amintit că trebuie să am prin bibliotecă o carte cu povestiri a autorului Peripeţiilor bravului soldat Švejk, am căutat-o şi am găsit volumul ,,Abecedarul umorului’’ apărută în anul 1963 la Editura pentru literatură universală în colecţia Clasicii literaturii universale, trducerea lui Jean Grosu a volumului Jaroslav Hašek, ,,ABECEDA HUMORU’’, Československý spisovatel, 1960.

     Iniţial m-am gândit să folosesc povestirea Cel mai mare scriitor ceh – Jaroslav Hašek care deschide volumul, pamflet scris sub forma unui fel curriculum vitae autoironic al autorului, mărturisind cinstit raptul şi recomandând prezumtivului cititor să înlocuiască peste tot în text Jaroslav Hašek cu Ion Scalen şi ,,ceh’’cu ,,român’’ M-am răzgândit dar nu m-am putut stăpâni să nu o reproduc integral în prima Carte de recitire, nu înainte de a mulţumi politicos domnilor Jaroslav Hašek şi Jean Grosu, oriunde ar fi ei.

Iat-o!

Cel mai mare scriitor ceh - Jaroslav Hašek

Jaroslav Hašek

    Ţinînd seama că în conferinţele mele în care am înfăţişat istoria luptei Partidului pentru progresul paşnic în limitele legii m-am referit nu o dată la persoana mea, socot cu cale să las la o parte modestia, care nu-şi are locul aici, şi în faţa întregii opinii publice să purced în mod demn la o severă dar imparţială autocritică.

      În calitatea mea de conducător şi candidat al partidului mai sus pomenit, mă simt dator să fac o cît mai obiectivă dar şi atotcuprinzătoare apreciere a poziţiei şi acţiunilor mele, pentru ca nu cumva vreuna din admirabilele trăsături ale caracterului meu să scape cuiva din vedere. Vă rog să mă credeţi că au fost în viaţa mea momente cînd, entuziasmat de vreo realizare personală, m-am trezit şoptindu-mi de unul singur: ,,Doamne, ce flăcău de ispravă sînt!’’. La ce bun însă toate astea dacă lumea nu le-ar afla? Lumea trebuie să ajungă la această concluzie, omenirea trebuie să mă preţuiască aşa cum se cuvine, şi nu numai pentru remarcabilele mele însuşiri şi aptitudini cu adevărat fenomenale, ci mai cu seamă pentru strălucitul talent şi incomparabilul caracter cu care am fost înzestrat. Fireşte, se vor găsi şi dintre aceia care îşi vor pune întrebarea: De ce oare acest imn de slavă n-a fost scris de o altă persoană, mai autorizată, de ce mi-am supus modestia unei asemenea torturi cum e lauda de sine?

       Răspund: Pentru că nimeni altul nu mă poate cunoaşte mai bine decît mă cunosc eu însumi şi tocmai aici rezidă garanţia că nu va scrie despre mine ceea ce ar contraveni realităţii. Socotind ridicol să comit cea mai infimă exagerare atunci cînd vorbesc despre propria-mi persoană, ori de cîte ori simt nevoia să-mi aduc laude, utilizez expresiile cele mai modeste cu putinţă. Aceasta nu înseamnă, fireşte, să nu-mi afirm cu tărie convingerea că modestia îl înfrumuseţează pe om, ori un adevărat bărbat n-are de ce să se înfrumuseţeze. De unde se şi poate desprinde concluzia că nu ne este îngăduit să exagerăm cu modestia. Să ne dezbărăm odată pentru totdeauna de proverbialul nostru sentimentalism, pentru care ni s-a oferit porecla de ,,naţie de porumbei’’ şi să ne arătăm bărbaţi în toată firea! Să trecem peste sfiala de a ne arăta în mod public calităţile Cît de mîndru mă simt cînd sînt în stare să declar ăn gura mare: ,,Venerabile domn, sînt un geniu’’, acolo unde un alt ins, de-o stupidă modestie, ar spune: ,,Venerabile domn, sînt o vită!’’

      De altfel, înţelept e cel ce ştie să dea din coate şi să se înfigă într-una, cu isteţime, pe primul plan – cu alte cuvinte, să se ridice singur în slăvi. În timp ce timidul stă umil la closet, aproapele său mai norocos, apreciindu-şi la justa valoare posibilităţile, ştie să se descurce şi în viaţa publică. Timiditatea e trăsătura cea mai urîtă a firii omeneşti. E o şmecherie înveşmîntată în vălul modestiei, şi tocmai de aceea socot că, din partea mea, bărbat cu atîtea merite în înflorirea întregii literaturi cehe, a vieţii noastre publice şi politice, ar fi o adevărată ruşine, o ofensă la adresa naţiunii, dacă i-aş lăsa cea mai mică îndoială asupra genialităţii mele.

        Iată de ce-o spun, pe cît de simplu, pe atît de răspicat: dacă în istoria întregii omeniri se poate vorbi de un singur individ perfect din toate punctele de vedere, apoi acela, de bună seamă, sînt eu şi numai eu. Luaţi, de pildă, la întîmplare oricare din remarcabilele mele povestiri, de-o excepţională valoare artistică. Răsfoind filă cu filă, veţi vedea că fiecare frază are o profundă semnificaţie, fiecare cuvînt e la locul lui, totul e în cel mai deplin acord cu realitatea: dacă mă apuc să zugrăvesc un peisaj, acesta vă apare în faţă ca în cea mai fidelă fotografie, iar personajele pe care vi le înfăţişez în cea mai complicată şi captivantă acţiune vi se perindă pe dinaintea ochilor în carne şi oase. În acelaşi timp, limba operelor mele literare e de-o inegalabilă expresivitate, întrecînd în puritate pînă şi celebra Biblie de la Kralice. Ce să vă mai spun? E într-adevăr o mare desfătare să citeşti fie şi un singur rînd din operele mele! Făcînd aceasta, veţi simţi cum vă cuprinde o dulce euforie, o căldură binefăcătoare şi, cu un zîmbet de sublimă fericire, nu veţi mai lăsa din mînă cartea, pe care apoi o veţi purta mereu cu dumneavoastră. Am fost nu o dată martorul unor asemenea situaţii, cînd oamenii aruncau cu dispreţ şi indignare revista care nu conţinea nici un rînd semnat de mine. Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, şi eu am procedat adeseori întocmai, pentru că şi eu mă număr printre numeroşii mei admiratori şi, precum vedeţi, nici nu ţin să ascund acest lucru. Orice creaţie de-a mea tipărită o prezint spre lectură soţiei mele, Jarmila, cea mai fermecătoare şi mai inteligentă femeie din lume, iar, în ceea ce mă priveşte, nu-mi pot stăpîni la nici o frază această exclamaţie de admiraţie, binemeritată: Ce minte luminată, acest domn Jaroslav Hašek!’’ Amănuntul acesta îl amintesc doar aşa, în treacăt, pentru că reprezintă tocmai o excelentă ilustrare a entuziasmului pe care lucrările mele literare îl stîrnesc în cercurile de cititori. Şi sînt convins că miile de cititori procedează la fel, cu acelaşi entuziasm, atît de scump mie, pentru simplul motiv că ţîşneşte din inimile unei mulţimi extrem de inteligente, în ochii căreia voi rămîne întotdeauna cel mai celebru scriitor din lume. Reprezint un document viu, ce demonstrează cît de mîrşave sînt calomniile răspîndite de acei critici lipsiţi de simţul răspunderii, care susţin că în ţara noastră nu am avea nici un scriitor de talie unuversală.

       Voi trece acum, foarte pe scurt, la aprecierea caracterului meu. Un om care scrie atît de frumos ca mine trebuie să dispună, fără doar şi poate, de o mare frumuseţe sufletească. N-am nici o îndoială că în viitoarele alegeri pentru Dieta imperială se va ivi prilejul ca, ales în unanimitate în una sau mai multe circumscripţii electorale, să spăl parlamentului austriac ruşinea de a fi pînă în prezent lipsit de aportul celui mai nobil bărbat al Imperiului austro-ungar! Nu-i nevoie, sper, să mai precizez că aces ,,cel mai nobil’’ bărbat sînt chiar eu. În încheiere declar textual că înseşi aceste rînduri constituie una din acele opere grandioase şi nobile de care vorbeam, căci ce poate fi mai frumos şi mai înălţător decît să ridici pe cineva în slăvi în mod cu totul dezinteresat?

       Capitolul de faţă va deschide, de altfel, ochii multora din aceia care, în această operă monumentală, vor căuta o ploaie de pamflete şi critici dispreţuitoare la adresa unor atît de numeroase persoane oficiale. Dacă aceste rînduri reprezintă un pamflet, atunci, pe legea mea, nu mai ştiu ce-i aia pamflet!

***

    Nu am la îndemână informaţii dacă schiţa aceasta a fost scrisă în amurgul secolului XIX sau în zorii secolului XX, dar, oricum, recitind-o, mi s-a părut a fi de o crâncenă actualitate!

      Referitor la faptul că am renunţat la folosirea ei în modul la care mă gândisem iniţial, pot spune că aceasta se datorează totuşi unei mari doze de ipocrizie din partea mea. Nu că nu m-aş considera a fi înzestrat cu acelaşi uriaş talent ca şi domnul Jaroslav Hašek, nu că nu aş fi dotat cu acelaşi spirit de observaţie al realităţilor contemporane mie, nu că nu aşi fi putut scrie şi eu una cel puţin la fel de bună, dar, din păcate, opera mea de sertar este cam mică din punct de vedere cantitativ iar cea publicată este inexistentă, aşa că până la recunoaşterea pe care o merit, fie ea şi postumă, am hotărât să mai stau puţin în banca mea. Dar, păzea, domnule Jaroslav Hašek!

Cu stimă,


Ion Scalen