Rătăcirea LXXXVI

                 Rătăcirea  LXXXVI

Nu pot să rătăcesc prin vremuri, fată,

Nestingherit de gropi și de hârtoape,

Că orizontul nu e mai aproape,

Limanul căutat nu se arată.

Când viața e cât un clipit de pleoape,

Din început fiind morții închinată

Nu te grăbi că nu poți dintr-o dată

Tocmai iubirea să o lași să-ți scape.

De-aceea-ți spun: să nu te pună Sfântul

Să crezi și tu că, rătăcind prin vremuri

Vei reuși s-ajungi fără să tremuri

Prin locul unde El călca pământul,

Pe creste unde poate numai vântul

Sculptează în granituri reci totemuri.

(iulie, 2015)

Himera LXXXVI

Tu ştii? M-ajunge din urmă trecutul,

Spre viitor de-acum mă târăște

Și încă din zori lumina descrește.

Din totdeauna eu fost-am pierdutul

În umbra ta unduită regește,

Când amintirea îmi e tot avutul,

Îmi e mângâierea, îmi este și cnutul,

Între ieri și azi sunt strâns ca în clește.

Mai poate timpul oare să adaste,

Atât cât să trăiesc încă o clipă,

Ce-a și trecut pe-a timpului aripă

Purtând pecetea vremurilor faste?

Cu reverii clădind vagi lumi fantaste,

Nu poți opri a vremurilor pripă!

(iulie, 2015)

Rătăcirea LXXXV

Tu nu mă duce, Doamne, în ispită

De câte ori se va ivi prilejul:

Pegas stârnește-n praf stelar vârtejul

Din cer, cu lovitura de copită.

Eu sunt cuprins ca și aracu-n vrejul

De nervi întinși. Ființa-mi istovită,

Mereu aflată-n goană neoprită,

În vane patimi arde ca gătejul.

Stau și mă-ntreb: n-o fi și altă temă

Decât să cânt ființa ei candidă,

Cu ochi adânci, cu fața ca de cridă

Și s-o fixez în clar de teoremă?

Obsesia, efigie și stemă

Sculptate sunt în greaua mea obidă.

(iulie, 2015)

Himera LXXXV

Mai lasă-mă, iubire dată-n pârg,

Tu mă pândești aici în pragul nopții,

Să-și râdă-n pumni vecinii și nepoții

Și să se iște bârfe aspre-n târg,

Că ei nu știu cum zgândără, netoții

Și-aprinde-nchipuirea cu mult sârg

În prag de noapte bunul demiurg,

Ei să-i închin cântări și sacerdoții.

Sau după unii, mă îndeamnă dracul

Să scurm cu pana bube cu puroi,

Când, prinși de rele patimi, amândoi,

În funduri de Infern ne-om face veacul.

Se-ntâmplă, căutându-și petic sacul,

Din trunchiul vechi să iște pur altoi.

(iunie, 2015)

Rătăcirea LXXXIV

Chiar dacă aripi ai, nu-ți este zborul

Obligatoriu dat ca sinecură,

Nici talpa bătucită nu îndură

Asprimea pietrei până-n viitorul

Ce-l vrei ferice fără de măsură

Încât să simți și tu în piept fiorul,

Îns-ai să vezi, neînsemnat e sporul

Când fericirea tot la zar se fură!

Dar pe nisip nu pune temelie

Că nu va ține prea înalte ziduri,

Iar anii își vor scrie cu-adânci riduri

Scrisori uitate către veșnicie.

Ascultă dar durerea veșnic vie

Cum monoton îngână triste lieduri.

(Mai, 2015)