Se afișează postările cu eticheta Umbra marelui om. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Umbra marelui om. Afișați toate postările

joi, 28 august 2014

Bâtu Anghel (I)


(draft)
          Bâtu Anghel
(draft)
            „Bâtu Anghel a fost ștab mare în armată, a fost vagmistor!” era formula cu care își începea maica una din istorisirile  sale, cărămizi din care construia o istorie a familiei, unele din ele  anterioare propriilor sale amintiri, curgerea anilor estompând certitudinile și ambiguizând cronologia, făcând ca  granița subțire care o despărțea de mit să se destrame. Depănându-și amintirile, ea aluneca pe nesimțite din realitatea faptelor și întâmplărilor certe, din ce în ce mai șterse de timp, într-o infrarealitate, umplând coaja dură care da formă și consistență evenimentelor  trecute cu un miez aburos având  iz de legendă.
            Îîn vara anului 1876 Anghel Bratcoveanu era sergent vagmistru în escadronul doi  călăraşi cu schimbul afiliat regimentului de dorobanţi dislocat la Turnu Măgurele, escadron alcătuit din roșioreni cu o oarecare dare de mână, astfel încât să-şi poată asigura calul și straiele. Pentru a înțelege care sunt energiile  care animă mișcarea personajelor noastre în acest mic panopticum care este grădina Bratcovenilor subsumat celui mare, al lumii, este necesar să aruncăm o privire asupra evenimentelor naționale și internaționale în vârtejul cărora sunt și ele prinse, fiind mai mult sau mai puțin conștiente de aceasta.  
 Era o perioadă de mare efervescenţă în peninsula Balcanică, aici înteţindu-se lupta națiunilor din zonă pentru eliberarea de sub jugul imperiului Otoman, totul în contextul mai larg al luptei pentru influență a marilor puteri în această regiune,  actori principali fiind Imperiul Rus care căuta să își maximizeze influența în Balcani și Imperiul Habsburgic care urmărea să își mențină influența și eventual să și-o mărească. De altfel și celelalte mari puteri aveau o serie de  interese în zonă, în special cele care țineau de accesul la gurile Dunării, la Marea Neagră și la strâmtorile care o despart de Marea Mediterană, ele expediind cumulul de evenimente din Balcani care pentru cei din zonă erau de-o importanță crucială cu o locuțiune simplă: „Chestiunea Orientală”
Cu încurajarea și chiar cu ajutorul Marilor Puteri, a Imperiului Rus în special care vâna preluarea influenței totale în peninsulă, mișcarile de emancipare izbucneau pe rând. În condițiile în care Grcia obținuse independența încă din anul 1828, în 1875 s-au răsculat pe rând Herțegovina, apoi Bosnia, în aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii iar în iunie 1876 Serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman.
În tot acest melanj de interese și aspirații nu se putea să nu găsească și România prilejul de a definitiva obținerea independenței de jure în raport cu imperiul supranumit „omul bolnav al Europei”, deoarece de facto era obținută mai demult prin „tehnica pașilor mărunți”, constând în demersuri diplomatice mai mult sau mai puțin iscusite și printr-un balet  mai mult sau mai puțin benefic sub călcătura cizmei rusești și a celei habsburgice , dar mai ales prin „bunăvoința” Imperiului Rus care, din dorința de a slăbi influența Imperiului Otoman în cele două principate, a intervenit uneori cu brutalitate in politica lor internă, pe teritoriile lor desfășurându-se parțial ostilități care țineau de numeroasele războaie ruso – turce.
În ultimul dintre ele, războiul ruso - turc din anii 1877 – 1878 s-a angajat și România în vederea emancipării totale de suzeranitatea otomană, contribuția sa la acesta fiind pentru ea Războiul de Independență. Dar la scara istoriei personajele ale căror existențe, reale sau rod al imaginaţiei, se încrucişează în rândurile acestea sunt prea neînsemnate ca să merite o mai mare deviere de la firul povestirii noastre. Sau poate , dimpotrivă,  o merită cu vârf și îndesat, dat fiind faptul că dilema privitoare la cui îi revine rolul principal în făurirea istoriei, maselor sau personalităților, nu a fost încă rezolvată. Personajele noastre sunt departe de a fi personalități, ba chiar dimpotrivă, sunt exponenți tipici ai maselor,  dar cum autorul acestor rânduri își permite să creadă că atât personalitățile cât și masele au  rolurile lor distincte dar la fel de importante în urnirea harabalei istoriei, va înceca să prindă din vârful peniţei aspecte din existenţa unor exponenţi tipici ai maselor, lăsând istoricii profesionişti să se ocupe de personalităţile care, în fond, sunt răsărite tot din plămada primordială a mulţimii. „Mâcă, nimini nu e scoborât cu hârzobu’ din cer!” spunea maica. „Poate decât Domnul nostru, Iisus, dar și la El decât sămânța Tatălui, pentru că tot în vintre de femeie a fost zămislit”

***
Este o zi fierbinte de vară, tocmai în săptămâna aia dintre secerişul orzului şi secerişul grâului. Cei mai chivernisiți tocmiseră deja oameni cu ziua pentru seceriș pe bucate, scăpând în felul acesta de grâul de anul trecut mai ales dacă, Doamne ferește, începe să facă gărgăriță, cei care și așa le mai rămânea,  îl strânseseră într-un colț  lângă ușa hambarului pe care-l măturaseră cu grijă, îl stropiseră bine cu leșie vie făcută din timp din cenușă de lemn  și-l spoiseră și cu var. Gospodinele desfăcuseră la gură chiupurile cu coastă de porc și cu oase pentru ciorbă puse în untură, pe cele cu murături și desfundaseră putina cu brânză mai veche ca să vadă cum arată, să nu se facă de râs tocmai atunci când le va pune dinaintea oamenilor.
Griji din acestea are și bâtu Anghel, dar el are trei oameni în bătătură, dar omul de nădejde este Ghiduru. Vânos, aproape uscat și cocârjat, cu niște mițe cenușii izbucnind de sub o pălărie pleoștită care-și pierduse demult culoarea. Borurile lăsate ascundeau ochii cenușii, dreptul fiind aproape cotropit de albeață, dintre care țâșnea un nas ascuțit sub care mustața rară cădea peste niște buze subțiri și vinete care se mișcau într-una de parcă ar fi morfolit ceva, astfel încât ridurile adânci care-i brăzdau fața păreau valuri care se spărgeau de promotoriul neted al nasului care se înălța din mijlocul lor. Umbla repede de la un oleab la altul prin bătătura largă a Bratcovenilor pe picioarele cobilițate, în ițarii de dimie strânși care le făceau să pară și mai subțiri, cu opincile de toval uriașe cât niște lotci lipovenești asemenea unui paing uriaș zăpăcit de lumină, căutând un unghi întunecat în cre să se ascundă....
Acestui personaj îi voi acorda și în continuare mai multă atenție deoarece are un rol  important în povestea noastră datorită faptului că existența sa se împletește strâns cu cea a bâtului Anghel, dar deocamdată îl abandonăm pentru a merge în poiana pomenită tangențial la început...

(Va urma sper)


duminică, 30 octombrie 2011

Ziua când moare maica (III)


- Hai fa şi voi mai repede, că veniţi parcă plecaţi! Eu nu mai prididesc cu treburile şi voi o mai luarăţi şi pe fata asta (şi arătă spre Zoica) să stea după cururile voastre pe care de-abia le mişcaţi!
- Ete că tu oi fi vreo slăbănoagă, replică cea mai în vârstă, Lina.
- N-am zis bia de grăsime, da’ prea sunteţi talentoase şi pe mine arde cămaşa că mă zoreşte mama de ... cam de-o săptămână îi dă ea zor că moare, că i s-a făcut semn că o cheamă tata, da’ de aseară mi-a împuiat capu’: nu şi nu, că o cheamă şi azinoapte a bătut din picior şi s-a răstit la ea, ce n-a făcut el niciodată cât a trăit. Da’ nici nu mai poate bia fetelor, că, uite, scârmam cu săpliga pe la floricelele astea din grădiniță şi a venit şi ea ca să sape. ,,Lasă-mă mă mamă că le sap eu, lasă-mă mă..’’ Nu şi nu! Şi ce credeţi fetilor, nu dă două săpăligi, că se aşeză pă pietroiu’ ăsta şi scoase din pozânaru’ şorţului o cută de zahăr şi începu să o molfăie, că nu vă spusei că i-au căzut şi ăia doi dinţi din faţă de-i mai avea şi o aud că zice ,,adu-mi fa Nono  căniţa mea cu niţică apă că parcă îmi veni odată aşa o fârşeală...’’ ,,Hai bre mamă în casă ca să te întinzi niţel. De, ce să-ţi fac, post – post, da’ nici chiar aşa! C-am umplut pimniţa cu putinici de brânză şi cu oale cu lapte bătut şi coşniţele cu ouă şi matale...numai zeamă de varză cu ceapă tocată ciuşcă şi cu mămăligă rece, câteva urzici din locu’ ăla de lângă gardu’ lu moş Costea Isar şi boabe fierte’’. Nici măcar fasule, că o doare burta şi nici cartofi prăjiţi. Mi-e milă de laptele lu’ Mândra, săraca, am ajuns să ies cu el la fierăria lu’ Dode. Nu-mi pare rău fetilor, că sunt şi ei suflete şi munca la baros în dogoarea aia scoate tot untu’ din ei, da’ măcar dacă  aş putea să-i fac cruce. Dar cum să împarţi lapte în postu’ Paştelui? Îmi pare rău că sunt oţi, d-aia îmi pare rău!  
- Cum bia Nono, a sărit la păsări?
- Nu Fănicuţo, de ce să mânii pe Dumnezeu, da’ l-am prins pe moş Ion Păscălan că se dă pe lângă gard, le face loc de trecere şi pe urmă le momește! Sau mai alaltăieri, au lăsat haidamacii ăştia poarta deschisă la stradă şi, jurată pasăre, ca şi cum n-ar avea destul loc într-un pogon de bătătură, se duce să ciugulească pîntre picerile cailor veniţi la potcovit ce le pică din straiţe. Noroc că am auzit: ,,Crau! Crau!’’ şi am fugit repede şi am băgat două în curte, da’ când le-am numărat seara, lipsea tocmai puica aia roşie moţată care îmi era aşa de dragă! Era aşa de blândă, când mă duceam să le dau boabe, ea îmi sărea în braţe. Mă duc drept la covălie: ,,Bine mă, Dode, şi noi, vecini aci, şi-mi furaşi găina!’’ . Coană Nono, să-mi saie ochii dacă am pus eu mâna pe găina matale! Ţiganii ăia de veniseră cu mârţoaga la potcovit, cred. Păi aşa mă cunoşti matale pe mine?’’ Când colo, ce crezi, iese din fundu’ covăliei moş Ion Păscălan, cum îl ştiţi, crăcănat şi cu picerili obădate şi hârâie la mine: ,,Ho, coană Nono, că nu vă mai săturaţi, că ai şaptezăci şi nouă  numai de găini, da’ raţe, da’ curci, da’ ce alte orătănii oi mai avea alde matale prin oleaburile alea pi colo... Că-mi zise mie tuvaroşu’ primare că bă Păscălane, ia să iei  tu sama prin bătăturile chiaburilor ăia, d-alde Gligore Soare, d-alde Brâtcoveanu, d-alde Râmboacă că ai dracu’ nu dau dăloc la cote, trebuie să ne ducem noi cu otuzbiru’ peste ei, cu miliţianu, cu aia...’’. ,,Optzeci am Păscălane cu aia pe care o furaşi tu şi să dea Dumnezeu să-ţi stea în gât... Vino tu cu tuvarăşu-tău şi cu miliţianu’, oi lua eu câteva, da’ pă tine o să te mai bucăturească dracu’ d-aci ’nainte. Că toată ziua cu capu’n gard: dă-mi un ou, dă-mi niţel lapte, dă-mi, că ar vrea şi Stelică. Aolio, şi să vorbesc cu aia bătrână, că toată ziua e la gard: Păscălane, mă hodorogule mă, ia la maica să-i dai lu’ ăla micu, mă Păscălane, mă Stelică, mă, mă, mă...de nu mai pridideşti tu cu sărumâna ţaică Ioano, bogdaproste, ţaică Ioano, sărumâna coană Nono, până s-o sătura Mişu meu de atâta mămăit că el munceşte de dimineaţă până noaptea ca să adape toţi beţivii  şi ne-o lua pe toţi la trei-păzeşte. ,,Oho, conu Mişu, sufleţel de aur are, pupa-i-aş sufleţelu’ lui, când mă vede că stau la Mieluş sub şopru ca să-mi trag şi eu sufletul, decât zice: Gheorghe, mă jupâne, dă-i lu’ tuvaroşu’ Păscălan o litră de verde, de secărică d-aia mă... Prinseşi, balaoacheşule ceva azi... şi arată spre şovarca aia a mea cu care mă duc io în târg.  O dată s-a pâcâlit... şi hârâi ţiganu’ un râset urmat de tusea aia  de tebecist, a băut el secărica  şi mi-a dat mie licoru’, măiculiţă că bun şi dulce mai era...’’. Asta chiar m-a scos din sărite, mă fetilor, prostu’ meu îi dă să bea ţiganului şi ţiganu’ râde de el... Aşa i-aş fi dat un brânci să cadă cu curu’-n groapa aia în care răceşte şina când ferecă roţile da prea e teşmenit, e şi el suflet, să-şi ducă păcatele cu el..’’
- Hai fetilor că ne luarăm cu vorba şi...
- Hai, bia, până răsuflăm şi noi, zi, ai scos găina de la ţigan?
- Am scos-o dă n-am mai putut...
- Adică?
- Adică ce mai, că câr, că mâr, îl aud pe ţigan: ,,Ai bre, coană Nono, greşii şi io că n-am ştiut că e a matale, am găsit-o pe stradă, doar nu era să trec aşa pă lângă norocu’ meu, că şi lu’ Stelică al meu i s-a urât de varză şi de făsui de căpătat, mai vrea şi el bucată... şi zisei că e taman bună s-o bage Leana mea la oală. Da’ dacă ziseşi că e a matale, io ţi-o dau înapoi, că suntem şi noi acilea, vecini şi noi nu suntem d-ăia de sar în bătătura omului...’’ şi se îndreptă spre fundul covăliei ca să scârme pe sub nişte hanţe şi scoase moţata mea fetilor... şi mă podidi un plâns când o văzui cu gâtu’ frânt aşa într-o parte. Dode, care văzuse tot, se repezi la moş Păscălan ca un vultur: ,,Fire-ai tu al dracu’ de ghiuj, de mă strici tu cu lumea, nenorocitule!. Stai coană Nono, că ţi-o plătesc eu!’’ şi începu să se scârme în buzunaru’ şorţului ăla de piele după bani. ,,Lasă-l ,Dode că e bătrân şi amărât, nu da în el că îţi faci păcate, dă-i dracu’, Doamne iartă-mă, de bani că nu stau io în drum de-o găină, da’ nu mă fura! Cere-mi, dacă am de trecere îţi dau, că nici noi nu stăm pe roze, îl auzişi cu urechile tele ce zise, cu tovarăşii lui... Că vor să ia şi pielea după noi... Colectiv şi colectiv şi iar colectiv, pentru câteva pogoane care anu’ ăsta dă, la anu’ dacă nu vrea Dumnezeu, nu mai dă.. ,,Aşa e, coană Nono, nu ştiai că şi eu sunt patron, vai de capu’ meu, cu cinci copii şi-l mai ţin cu mâncare şi pe amărâtu’ ăsta’’. ,,Păi el nu mai mişcă nimic?’’ ,,Vai de mişcatu’ lui, trage de două ori la foale şi-şi dă sufletu’’’. Şi ce credeţi fetilor, mă dusei şi-l ridicai pă Păscălan de unde-l îngesuise Dode, plângea săracu’ cu nişte lacrimi cât pumnu’. ,,Du găina lu’ Leana ta s-o bage la oală pentru Stelică, da’ să-ţi dea şi ţie, nu vezi că-ţi stă sufletu’ într-o băşină, da’ sângereaz-o şi tu, poate mai curge niţel sânge, să nu fie chiar mortăciune.’’
- Cum bia Nono, nu o tăiase şi el la gât ca creştinii, să-i cure sângele?
- Da’ când adună mortăciunile după Bratcov, tot sângerate sunt! Sigur că nu, că dacă ar fi tăiat-o cum se cuvine, nu i-o lăsam eu ţiganului. Îi dădeam două kile de lapte covăsit şi gata! Şi ce credeţi fetelor? De milă, scot din pozânar doi lei şi-i dau: ,,Ia nea Ioane, uite, io zic să-ţi ei nişte mentosane, dă-le naiba de ţigări că auzi cum sufli’’ ,,Păi cumpăr io ţigări, bre? ,,Am văzut că fumezi!’’. ,,Nu cumpăr eu bre ţigări. Io fumez din lulea. ,,Păi în aia nu bagi tutun?’’ ,,Bag io, bag, da’ d-ăla se mai găseşte... ,,Mai adun de pe câmp... mai adun chiştoace de la şopru de la Mieluş. Poate ţi se îtâmplă vreo ţâgară, c-am văzut că mai tragi şi matale, hă?’’ ,,La cârciuma lu’ conu Mişu nu m-a lăsat şefu’ lui să golesc scrumelniţele, e cârciumă de boieri, de, şi io sunt murdar!’’. ,,Cum mă nea Ioane, mai sunt boieri?’’ zic eu. ,,Pardon, să mă ierţi, coană Nono, cârciumă de tuvaroşi, bre... de tuvaroşi...’’ şi zâmbi şmechereşte ţiganu’ cu dintele pe care-l mai are de sub mustăţile alea ale lui, lungi şi galbene de tutun. Şi i-am dat, fetilor şi pachetu’ de ţigări, că mai aveam  două, trei în el. ,,Aşa, bogdaproste, că şi conu Mişu mi-a dat un pachet atunci când am fost pe la cârciumă pe la el, da’ p-astea ca şi pe alea le dau lu’ Leana mea că ei e sâlă să fumeze chiştoace, şi banii îi dau lu’ Stelică să-i înmulţească la rişcă şi la barbut’’
- Hai fetilor să ne apucăm de ce ne-om apuca, că uite cum trece timpu’...  






Dar unde sunt meşterii de altă dată. Au rămas sculele însingurate prin muzee sau părăsite prin colţuri, dar ...fără viaţă

joi, 20 octombrie 2011

Ziua când moare maica (II)


Maica se aşeză greoi pe marginea patului care scârţâi, deşi, vorba mamei, rămăsese din ea o mână de om şi văzând că m-am trezit, mă privi cu duioşie:
-Pupe-te maica pe tine, te sculai, da’ lasă că poţi să adormi la loc după ce pleacă maica la biserică. Apoi strigă:
- Nono, adu-mi fa câteva lumânări şi câteva boabe de tămâie de-acolo de la foc şi caută-mi şi mie bastonu’ de dumenică... Nu-l găsii fa în garderop...
- Păi bia mamă, matale ţi le piteşti şi pe urmă, ,,adu-mi Nono!’’... Unde ţi-e bastonu’ ? Nu te-ai schimbat la garderop săptămâna trecută când venişi de la biserică? Că uite, tămâia şi lumânările le găsii la locu’ lor aci în atileru’ matale...
- În ce atiler fa, că sunt acolo la foc, pă corlată, sui-te pă laviţă că sunt puse mai înspre zid..
-Ho, de, că le găsii,  nu este aici la foc atileru’ matale de descântat, da’ să vedem bastonu’... Ia vezi, fa Zoico pe dincolo, da cred că tot ăia mici ştiu mai bine, că mama le cată-n coarne şi sare şi se-nfoaie ca o cloşcă atunci când vede uliul dacă mă mai fac şi eu spre ei cu nuieluşa...
- Ce vreţi, fa fetilor, la anii mei se mai teşmeneşte omu’, nu mai cătaţi voi pricină la copii...
-Da unde Dumnezeu pleci, mamă, că azinoapte aci la foc ziseşi că eşti hotărâtă să mori azi şi văd că acu’ îţi arde de plimbare...
- Azi mor fa, da’ nu trebuie să mă duc la sfânta biserică aşa ca în fiecare duminică? Vrei să mor negrijită?
-  Nu eşti tot matale aia care ziceai că ţi-e cam rău, ce, nu puteam o duminică într-un an să-l chemăm pe popa să te grjească acasă? Îi dam lu popa Ion zece- cinşpe lei şi-i făceam o cafea d-ai bună, naturală, adusă de Anton şi era popa Ion de-o mie de ori mai mulţumit...
- Taci, fa iritico, că nu e popa Ion Stănescu din ăia... el e popă bătrân, cu credinţă mare-n Dumnezeu. Lasă că prinde mai bine grijania în Sfânta biserică... Da’ juratili alea nu mai veniră? Nu le trimiseşi vorbă prin Costică aseară?
- Ba da bre, dac-o fi ţinut şi nea Costică minte aseară că era cam ţuicărit niţel că mi-a zis mie fina Marioara că avea tras ghiociu’ în faţă la cârciuma lu’ Mieluş. Da’ vezi de treabă că acu’ te trezeşti cu ele, ce, le lipseşte duminică să nu fie aci ca să-ţi raporteze, da’ numai că niţel mai târziu că ele sunt cocoane de oraş, au alt program, sau ai auzit că au început să se scoale şi ele cu noaptea-n cap...Dacă zici că te duci la biserică, le găseşti moţ aci când te întorci.
,,Juratele’’ erau surorile mai mari ale mamei care stau mai aproape de centrul târgului, acesta fiind motivul pentru care, în absenţa lor şi nu numai, erau supranumite generic ,,cocoanele de oraş’’.
-Hai fa jurato odată şi tu, cată bastonu’ ăla şi dă-mi-l că începe liturghia...
-Zoico, găseşte-i bia bastonu’ mamei că fără ăla nu poate să se ducă la biserică... ce vrei, e bastonu’ ei de la fiu-său...
Tanti Zoica intră pe uşa care da la foc odată  cu o pală de aer rece pentru că uşa care da spre bolta de zaibăr alb , acum desfrunzită, era larg deschisă.
-Olio, maică ce-ţi veni să te duci acu’ la biserică. Matale de-abia îţi tragi sufletu’ şi înţelesei de la moşiţa că mai vorbeşti şi prostii...
-Auzi fa, oi fi tu olteancă jurată, da’ când te-oi croi cu ciumaga asta! Ce vorbă e asta că vorbesc eu prostii?
- Ai bre maică, iartă-mă, da’ ce vorbă e aia şi pă tălică că mori azi? De murit îţi arde matale când  uite, e atâta treabă de făcut! Copilaşii ăştia ce-or să facă? Pauluş al meu de dimineaţă, nu, că merge şi el la maica şi Bibi n-a făcut picioare bine şi uite-aşa dă din ele: maica, maica!
Maicăi i se umeziră ochii când auzi de copii:
- Hai fa nu mă mai întoarce tu ca la Ploieşti că ştiu că eşti bună de gură, d-aia mi-a plăcut de tine, că nu eşti mutăloaică ca altele! Se îmbună ea. Hait de-mi cată bastonu’ ăla, că tot o să-i zic eu lui Grigore până să mor, să-ţi moaie fa niţel oasele...
- Ehe, maică, nu dă Grigore în norocu’ lui...
- Nu dă în tine Grigore că e mămăligă, dacă n-aş şti eu că l-am ouat, aş zice că nu e băiatul meu. Uite că gura prostului adevăr grăieşte, chiar am nimerit-o, el e ouat nu fătat, d-aia e mămăligă. Lasă că şi io sunt de vină că i-am învăţat să asculte şi de muieri, da’ nu chiar aşa, să stea cu gâtu’ sub papucu’ lor ca bou’ cu grumazu-n jug! Dacă s-ar fi însurat şi dosnicu’ ăla de Nicu, aş fi leit-poleit soacra cu trei nurori, voi mi-aţi mânca capul.  ,,Da’ ăla e însurat cu puşcăria şi când iese de acolo se cunună cu oala şi chiar dacă s-ar gândi să se însoare, ce amărâtă să-l ia şi pe el în halul în care e...’’ gândi ea, întristându-se brusc, după care se oţărî iar:
      - Hai, fa, se burzului dintr-o dată, cată ăla, nu mai sta cu gura căscată.
Eu, care ştiam ce ştiam, întredeshisei ochii şi prinsei glas:
- Tanti Zoico, vezi bre că parcă am văzut eu ceva lucind colo sub pat, mai în fund aşa...
- Mai în fund, aşa, văzuşi tu, ia să vedem ce-ai văzut tu mai în fund, aşa...
Tanti Zoica se lăsă în genunchi şi cu vătraiul de la sobă scoase de sub pat bastonul cu pricina. Era un baston solid, frumos lucrat din lemn de abanos cu un mâner de argint minunat cizelat în formă de cap de vultur pe care i-l adusese unchiul Anton în urmă cu vreo cincisprezece ani, de fapt nu ei, ci lui bunicu pe care eu nu l-am apucat în viaţă, bâtu Licsandru după cum ne învăţa maica să-i spunem când ne uitam la nişte poze vechi şi cam slinoase de la atâtea mâini. Bastonul semăna în imaginaţia mea cu o ţeavă de flintă şi de aici pînă la a vedea în el o flintă haiducească nu era mult.
Aşa că înainte cu o săptămână, când fusese o duminică la fel de frumoasă ca aceea în care se desfăşoară acţiunea acestei naraţiuni, profitasem de faptul că şi mama şi maica ieşiseră pe canapeaua de la poartă să mai stea ,,la taină’’ cu vecinele şi luasem bastonul din garderob şi desfăşurasem acolo în cameră o bătălie imaginară cu Bică pe care-l înarmasem cu o mătură cu o coadă mică din lemn, promiţându-i că mai încolo vom schimba armele între noi, lucru pe care nu aveam de gând să-l fac. Faptul că am auzit deschizându-se uşa de la intrare m-a scutit să-mi duc ticăloşia până la cap, în schimb, pentru a nu fi prins în flagrant delict de sustragere şi folosire a bastonului în alte scopuri decât acelea cărora le era dedicat, i-am dat drumul prin fanta îngustă rămasă între pat şi perete,  bastonul ajungând astfel chiar în locul pe care-l indicasem cu destulă precizie mătuşii mele. Amândouă m-au privit mustrător dar nu au zis nimic şi când mama a întrbat pe tanti Zoica dacă s-a găsit  bastonul cu pricina, aceasta arăspuns:
-Da bre moşiţă, era între garderop şi perete, a uitat maica să-l bage înuntru. Eu m-am făcut în continuare că plouă.
-Fetelor, uite eu vă las cu limbă de moarte, mie bastonu’ ăsta să mi-l puneţi în tron că cine ştie dacă nu ne-o trebui şi p-acolo! Ori lu’ Licsandru, ori mie, nu poţi să ştii cui îi trebuie şi în primul rând trebuie să-i dau omului lucru’ înapoi că e bastonu’ lui de la fiu-său.
- Păi să-ţi punem în tron două bastoane, ca să ai şi tălică şi tata socru... să punem şi ciumaga...
Maica o privi ponciş pe moaşa Zoica deoarece simţise ironia, dar logica remarcii o determină să nu-i zică nimic, în schimb o probozi zdravăn în gând, mai mult de necaz că nora cea isteaţă, pe care în taină o plăcea mult pentru isteţimea ei, o lăsase fără replică.  
Bastonul cu pricina  avea o istorie relativ complicată, independentă de voinţa proprietarilor succesivi şi aşa cum nu a fost înmormântat cu bâtu Licsandru care îşi manifestase dorinţa expresă de a-l avea şi în lumea celor drepţi, vom vedea că nu o va însoţi nici pe maica pe ultimul drum.  Ulterior mi-a amintit cumva de trama unui film a anilor ‚60 numit Rolls Royce-ul galben care povesteşte ,,aventurile’’unei aristrocratice maşini a cărei marcă am pomenit-o mai sus în trecerile sale succesive pe la trei proprietari de diferite categorii sociale: un lord englez, un gangster şi o frumoasă şi curajoasă americancă. După cum am aflat mai chiar din povestirea unuia din vremelnicii săi posesori, mai precis de la unchiul Anton, şi bastonul cu pricina îşi schimbase proprietarii de-a lungul timpului.
El, unchiul Anton adică, îl câştigase la o memorabilă, pentru el, partidă de poker, ,,o partidă de represalii’’ zicea el care era om citit, în care ,,îl lăsase în curu’ gol’’ pe fostul proprietar al bastonului care, la precedenta partidă îl trimisese pe el, pe unchiul Anton, acasă în izmene. Îi dăduse doar lodenul ponosit al servitorului său căruia, în mod ostentativ, îi dăruise pardesiul lui cu tăietură englezească făcut din stofă fabricată tot în perfidul Albion adusă prin contrabandă pe căi întortocheate în vremurile acelea de război şi lucrat la un croitor de lux pe Calea Victoriei pe firma căruia scria că este furnizor al Casei Regale.
Maica se aplecă şi scoase dintr-un cotlon de ea ştiut o cârpă de finet cu care şterse cu atenţie bastonul, în timp ce bodogănea în surdină aruncându-ne priviri mustrătoare:
-Nu poate să ţină omu’ nimic încasă de voi...Cotrobăiţi peste tot până m-oi nerva io rău de tot  să-l încerc şi p-ăsta pe spinarea voastră da’ mi-e că vă dăulez rău...tot mai bună e o nuieluşă d-aia ageră de alun...Mai e fa Zoico alunu’ ăla colo la capu’ casei? Să-mi tai şi mie o nuieluşă pentru închinaţii ăştia că nu mă mai înţeleg de loc cu ei...
- Lasă mamă că ţi-o dau eu pe aia de gutui că e bună şi aia, interveni glasul mamei de la foc de unde trăsese cu urechea la discuţia din cameră ...
- Ia lasă tu că nu ştii ce-mi trebuie mie şi pentru ce-mi trebuie, că te frige pe ficaţi să ştii tu tot, de tragi cu urechea şi te bagi în vorba noastră...
- E, atunci lasă să ţi se urce-n cap...
- Hai fa închinatelor şi voi, nu mă mai ţineţi de vorbă că acu’ toacă popa şi s-aude clopotu’... Zoico, hai să mă ajuţi să mă dau jos de pe prispă că e treapta aia prea înaltă ...
- Păi da, că tot podoabele de nepoţi au făcut-o aşa, că le sta în cap treapta aia de jos, că s-au adunat cu răitanu’ de Pauluş al tău şi au dat-o la o parte pentru că voiau ei să vadă dacă e acolo şarpele casei... Fetelor, ce gând n-ai gândi le trece ăstora prin cap... Mişu al meu era să cadă în chelie când a plecat de dimineaţă la piaţă şi a călcat în sec. Da’ chiar m-a uns pe suflet, fi-i-ar burta aia care nu se mai satură de băutură a dracu’, că a căzut şi cu bicicleta la poartă, asta tot că i-au reparat-o copiii...şi izbucni în râs când îşi aminti scena cu tata târând furios bicicleta dejghinată cu roata din faţă mişcându-se independent de ghidon şi şaua întoarsă invers.
- Aolio, moşiţă, eu nici nu mai vin dacă aveţi şerpi... Hai bre maică, te duc eu până la biserică şi vin pe urmă tot eu să te iau când se sfârşeşte slujba şi aud clopotu’...
- Lasă fa aşa cum zic eu... Ce, te speriaşi de amărâtu’ ăla de şarpe când pe la voi pe devale colcăie... Dacă- l vedeţi, să nu cumva să-l omorâţi că e mare păcat...Da cine ştie pe unde s-a ascuns săracu’, doar n-o fi prost să stea p-aci, în drum, de răul pezevenghilor ăstora. Da’ toate ca toate, trimite vorbă lu’ Grigore să pună el treapta la loc, că o să cadă oamenii cu tronu’ când m-or scoate din casă...A, şi să dea el tronu’  şi crucea jos din podul de pe pimniţă, să le şteargă niţel şi să-l cheme pe Sandu Jugravu să mi le scrie...
- Hai bre că şi gluma are un rost, ce Dumnezeu!
-Voi faceţi ce spun eu că ştiu ce vorbesc, nu o să mă prostesc taman acu’... Şi tu, Nono, fata mamei, scoate-mi ţoalele alea, ştii tu care şi pânzuiala să le ia niţel Soarele că destul or sta de s-or mucezi până or putrezi la umezeală şi la întuneric... Hai, nu mai staţi că eu, fix când apune Soarele, o să-mi dau sufletu’...
Zoica o ajută să coboare treapta prea înaltă după ce ,,închinaţii’’ dislocaseră pe cea mai de jos treaptă  şi o târâseră alături la vreun metru. Maica se întoarse şi scociorî cu vârful bastonului într-un şomoiog de buruieni uscate băgat ca un dop într-o  gaură rotundă aflată la baza scării betege de o treaptă:
-Uite fa, închinaţii, au dăşchis uşa casei şarpelui şi o închiseră la loc... Ce-o fi fost în capul lor, că eu le-am spus şi le-am tot spus, de-am făcut bubă-n gât că să nu-l supere pe Şarpele casei, că aduce belele mari asupra căşii... Ia, ce e în tinicheaua din colţul ăla de lângă scară, de parcă ar fi lapte... Cred că e lapte... Ia uite ia, pupe-i maica pe ei că i-au adus şarpelui să mănânce lapte! Ei nu ştie că şarpele doarme până-n mai dacă e mai răcoare, Dar ei fac tot ce l-i se năzare lor...
***

      Ne spusese maica şi eu reţinusem prea bine, deoarece spusele ei despre şarpele casei mă fascinaseră, mai ales de când îl văzusem anul trecut şerpuind prin troscotul mărunt de pe potecile din grădiniţa de flori din faţa casei. Ştiam mult mai multe nu numai despre şarpele casei ci şi despre şerpii casei şi ceea ce-i spusese nurorii sale succint, deoarece se grăbea să ajungă la biserică, era nimica toată în raport cu cele ştiute de mine şi tot ce ştiam eu, de la ea le aflasem tot aducând vorba despre subiectul respectiv şi aruncând nade subtile. Credeam eu asta, dar mai târziu am realizat că maica se lăsa intenţionat prinsă în naivele mele capcane chiar dacă nu o făcea cu plăcere pentru că mă considera prea mic pentru a-mi împărtăşi din tainele ştiute numai de ea şi transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, dar simţea o nevoie irepresibilă să împărtăşească tot ceea ce ştia cuiva, însă acum, în zorii lumii celei noi, iconoclaste şi chiar mai rău decât atât, nu găsea pe nimeni să o asculte şi cu atât mai puţin să înmagazineze şi să le transmită mai departe, lumea veche se dărâma odată cu un întreg sistem de valori şi supravieţuitorii săi încercau să se adapteze, iar păstrătorii tainelor se prăpădeau unul câte unul.
      Pe deasupra mai eram şi băiat şi multe din aceste taine se cuveneau a fi ştiute numai de femei.
      Aceste date le adunasem de-a lungul a doi-trei ani în care vârstele copilăriei îmi permiteau asimilarea şi interpretarea unor astfel de eresuri care nu o împiedicau pe bunica să le împletească armonios, aş zice acum, cu o riguroasă evlavie, fără să realizeze contradicţia dintre credinţele venite dint-un fond ancestral precreştin şi profunda ei religiozitate, dovedind un spirit genuin asemenea celui al unui copil, nepervertit de excesele de bigotism generate în fond de credinţa bazată pe frică şi nu pe cea bazată pe dragoste sau, la extrema cealaltă, de minimizarea fondului ei profund creştin în detrimentul credinţei în lumea duhurilor benefice şi a celor malefice, a farmecelor şi a semnelor, în puterea tămăduitoare a descântecelor, a vrăjilor şi a leacurilor.
    Bineînţeles că la vârsta aceea marea mea încredere în bunica venea dintr-un fel de convingere interioară că, deşi bătrână şi ,,la mila copiilor’’ , după cum se plângea adeseori confidentei sale, ţaţa Tudora lu’ Ghiduru, ea era cea care conducea cu mână sigură destinele universului familial, destine pe care le influenţa, le corecta  şi le dirija din tainiţele ,,atilerului’’, cum îl numise mama, pe care maica şi-l improvizase la foc în aşa fel încât orice urmă a activităţii sale să poată fi ştearsă rapid în cazul în care ar fi apărut intempestiv duşmanul de moarte al acestor activităţi, ginerele dumneaei, ,,Mişule maică’’, respectiv tatăl meu.
    Bunicul meu dinspre tata se prăpădise de tânăr, lăsându-l pe acesta orfan de la vârsta de opt ani. Moartea sa survenise rapid, bărbatul falnic se uscase pe picioare într-o lună de zile şi după o altă săptămână cât zăcuse la pat, se stinsese, fără ca doctorul Leţu să-i descopere boala galopantă care l-a răpus. În ziua în care bolnavul nu se mai putuse ridica din pat, doctorul ridicase neputincios din umeri şi-i spusese bunică-mi:
- Coană Lino, acum decât popa îl mai poate lecui pe Mihai al tău... Asta nu e boală curată, asta e făcătură... Sau, cine ştie, umblă cu el prin babe, poate-i găsesc ele leacul...
     Bunica Lina mai vânduse un pogon de pământ de la Săceni din zestrea dată de tatăl ei care avea şi cârciumă acolo. De cumpărat îl cumpărase chiar tat-su, cârciumarul, pentru că mai avea o fată de măritat şi nu voia să rămână să nu aibă după ce bea apă după ce o va  mărita şi pe asta. Nu a mai apucat să cheltuiască prea mulţi cu babele, deoarece, după cum am spus, bunicul Mihai, ,,Mişu al meu’’ după cum îl striga bunica după orânduială, până când a pus pământ pe el, s-a dus în mai puţin de o săptămână.
     Copilul crud nu a înţeles foarte bine curgerea evenimentelor, umblatul frenetic prin babe, moşmoanele de la diverse vrăjitoare de care dădea prin casă, i-a trezit o aversiune puternică faţă de oricare practici oculte, asociindu-le cu moartea tatălui său,  ca şi faţă de mirosul de tămâie sau de lumânările pe care nu le putea suporta. Din această cauză toate obiectele  mai sus pomenite erau de obicei ascunse cu grijă ,,ca să nu le vadă Mişu’’.
     Dar va veni timpul să spun pe larg altă dată povestea devenirii tatălui meu, a unui om care a fost, cu toată inteligenţa sa nativă, total lipsit de aspiraţii, aceasta nu din cauza unui caracter mărginit ci din cauza unei precauţii întinsă  până la limita unei temeri permanente de viitor şi cumulard a multor fobii şi antipatii pe care le ascundea cu grijă, relevâdu-le în momentele critice când, din cauza lor, îi punea pe cei din jur în situaţii imposibile.

***
      Moaşa Zoica o conduse pe bătrână până la poartă şi Tarzan le urmă parcă abătut, frecându-şi uşor capul mare de piciorul maicăi.
- Ei, Tarzane, Tarzane, ne-a cam trecut la amândoi făina prin traistă. Amândoi suntem bătrâni, dacă e după cum curg anii câineşti, suntem cam de-o seamă, după câte văz, da’ eu o s-o iau niţel înainte, o să vii şi tu că şi pe acolo trebuie un câine la casa omului, crez.
Zoica o urmări cu privirea până când luă colţul pe strada care ducea spre biserica Sfântul Ilie. Când întoarse capul în partea cealaltă a străzii, le văzu venind legănându-se pe cele trei jurate: grase, aproape pătrate, se apropiau lent, fiecare ţinând în în mână câte o plasă plină. Porni sprinţară spre ele şi când se apropie le auzi gâfâitul.
-Săru’ măna, maica vă aşteptă ce vă aşteptă şi plecă la biserică... Uite-acu’ luă colţu’ pă Tudor Barbu...
- Da’ ce e Zoico, începu s-o ia razna, cu prostiile de le vorbeşte...
- De, Ipco, i s-o fi făcut dor d-alde matale şi a vrut să vă vază neapărat azi...
- Hai, bia, nu vorbi cu păcat, că ne vede mai des decât pe tine, care stai în aceeaşi bătătură...
- De, bre, eu sunt decât noră, alde matale sunteţi fetele ei! Da’ tanti Domnica nu veni?
-Şii tu că o  lasă tocsunu’ ăla de Lambe până nu termină toate ale casei? El nu pune mâna pe nimic, e fiert după avere, boncăluieşte de dimineaţă până la opt la nouă seara în atileru’ lui de tâmplărie, l-am găsit lucrând şi duminica ca păgânii... Da ăia ţin şi ei măcar sâmbăta. Vin io tocma’ din capu’ târgului şi ea nu poate de frica lu’ Lambe! Vorba vine, că mi-e şi ea o cutrăăă...
- Hai fa Floareo, nu vorbi cu păcat, că nu-i e nici ei uşor, să bucăturească trei copii şi să-i trimită la şcoală...Crezi că vaca se mulge singură şi cine o duce  în văcărie dimineaţa, nu tot ea? zise ţaţa Lina.
- Iete cine vorbi de copii, tocmai Lina şi Fania pe care nu le deranjează nimeni şi pot să-şi ţină casa ca un pahar. Da’ io care trebuie să rânesc după Cati a mea care până la şaiş’pe ani n-a pus mâna pe coada măturii...
- Ia taci fa năroado din gură, că nu e nici o fericire să n-ai copii, da’ dacă n-a vrut Dumnezeu! se răţoi Ipca. Poţi să te pui cu el? Că n-a fost duminică lăsată de la Dumnezeu şi nici biserică din oraşul ăsta să nu dăm acatiste, io cu Lina când eram mai tinere şi puteam să avem. Ba şi la Curtea de Argeş am fost! Şi nu i-am dat şi lu’ Anton când a fost în Moldova, ca să dea pe la mânăstiri...
     Deocamdată surorile tăcură îmbufnate, suspendând harţa aceasta care, oricum, dura de când se ştiau şi îşi îndreptară atenţia spre mai tânăra lor cumnată. Prima o luă în primire ţaţa Lina:
-Zoico, mai du şi tu, bia fină, plasa asta, că-mi ieşi sufletu’ pân’ aci!
- Olio, săru’mâna, naşă, iartă-mă că nu-mi dădui cu seama... sări Zoica, luându-i plasa din mână şi cădelniţând-o uşor ca să-şi dea seama de greutate.
- Daţi-le bre şi alde matale plasele alea, că sunt mai hodinită, adăugă moaşa Zoica nu fără maliţiozitate.
- Lasă, bia, că până aci tot tu le duseşi, zise Ipca punând  în vorbă o cantitate infinitezimală de venin, deoarece sesizase răutatea, dar Floarea, tanti Şoara, cum îi spuneam noi copiii, îi întinse plasa ei.
-Dă-i şi tu plasa, Fănicuţo, că Zoica e tânără şi vârlavă..
-Lasă că, să nu-i fie de deochi, a mai pus carne pă ea, a făcut şi ea niţel cur, că când a luat-o Grigore era slabă ca un ţâr... Iete c-am început să fac poezii, chicoti tanti Şoara. ,,A făcut niţel cur, / era slabă ca un ţâr’’ se autocită ea, încântată.
- Vezi că ai început să plezneşti pe la încheieturi de deşteaptă ce eşti, neapărat să le spui şi ălora mici ai Nonei poezia ta ca să se mândrească şi ei cu tuşa lor, poeta.
-Ai mă fetilor, atâta minte am io? Zoico, nu te supăra fată, mai glumim şi noi , ne mai râdem, că destul om fi serioşi pe lumea ailaltă, se scuză tanti Şoara roşie de râs.
     Intrară toate patru pe poartă, moaşa Zoica în faţă cu cele trei plase, opintindu-se şi icnind ostentativ deoarece, la drept vorbind cele trei plase nu erau cine ştie ce grele.
-Zoico, vezi să nu ne ia  de picere javra aia, ca să nu păţim şi noi ca biata mama să ne facă injecţii de turbare în burtă.
- Naici d’aci, Tarzane, făcu fără prea mare tragere de inimă tanti Zoica spre câinele care se apropia de fapt dând din coadă. Hai bre că vă cunoaşte că sunteţi de-ai noştri şi chiar dacă ar fi să fie, nici nu prea mai are dinţi săracu’! Ai îmbătrânit şi tu, că decât pe tine te-a luat Maica când se mută în deal! Câinele amuşină niţel plasele pe care le aduseseră surorile şi se îndepărtă agale, fără chef şi se duse în cuşca lui de la colţul casei.
- Cred că şi el simţeşte ceva, păi ce, aşa era Tarzan înainte? Cele trei surori nu-i băgară în seamă remarca, priviră în jur la vraful de preşuri şi de macate scoase în curte, la albiturile de pe culme:
- Da’ Nona unde e? întrebă cu reproş parcă Ipca. Ea ce face?
- E la foc, bre, nu vă spuserăm că facem curăţenie....
- Ce Dumnezeu, s-a rătutit şi asta că e mai mică? Azi doar e  duminică şi până la Paşti mai sunt cinci săptămâni... se mirară surorile.
- Păi n-auzirăţi bre că i-a căşunat lu’ maica să moară azi! Dacă o fi aşa, Doamne fereşte, glăsui Zoica şi toate patru îşi făcură cruci largi.
- Ai, fa că nu mai sunteţi copile, sunteţi femei în toată firea, la optzeci de ani ai ei îţi mai ia Dumnezeu minţile...
- Ehe, năşico, s-aveţi alde matale mintea pe care o are maica acu’ la optzeci de ani, ar fi lucru mare! Hai, hai p-aci, schimbă tanti Zoica repede vorba, simţind privirea piezişă pe care i-o aruncase Ipca care era ceva mai isteaţă şi pricepuse că vorba aruncată care exprima admiraţia pentru mintea soacrei o cam dezavantaja, dar înghiţi în sec, făgăduindu-şi în gând să nu uite să i-o plătească.

(va urma)
   

vineri, 14 octombrie 2011

Ziua când moare maica (I)

    Aveam zece ani, eram băiat mare în clasa a IV-a C la Şcoala nr. 2 şi aşteptam cu nerăbdare vacanţa de primăvară. Sătul de iarnă, măsuram cu privirea peticele de zăpadă care se micşorau odată cu trecerea fiecărei zile pe dealul din faţa casei, biruite fiind de  suprafaţa pe care zăpada se topise, la început neagră – cafenie, apoi cu uşoare tente de verde de la colţul ierbii care începuse să mijească, apoi de un verde crud, cu adevărat primăvăratic. Panta pe care o vedeam din curte era orientată în aşa fel încât în acele zile ale lui martie era pentru puţin timp însorită, numai când soarele aluneca spre apus verdele crud căpăta nuanţe purpurii ciudate şi petele albe de zăpadă se vedeau  roşiatice. Culorile pe care nu le-am văzut decât cu ochii acelei vârste am reuşit să le mai revăd decât după mulţi ani, când întâmplător am dat peste o reproducere a unei stampe japoneze de pe un calendar adus de vărul meu Constantin marinaru’  dintr-un periplu  pe mările Extremului Orient şi prin porturile riverane acestora.
      Eram sigur că şi în primăvara aceea a anului 1962 aveam să sufăr marile dezamăgiri ale puţinelor debuturi de primăvară trăite de mine până atunci cauzate de capriciile vremii, în fond fireşti pentru acest timp când, după spusele maicăi, nu era încă primăvară, primăvara pe româneşte începe după 15 martie şi mai mult, primăvara adevărată este după 21 martie încolo, când se vădeşte biruinţa zilei asupra nopţii. Babele capricioase, zăpezile mieilor şi ale berzelor mi se păreau atentate ale iernii la existenţa unui anotimp atât de fragil şi pipăiam îngrijorat mugurii umflaţi ai puiului de zarzăr de lângă pragul casei în câte o dimineaţă în care vedeam vălul de argint al brumei pe acoperişul pătulului, pe plasa de sârmă a oboraşului păsărilor şi mai departe, pe dealul devenit şi el argintiu.
      Dimineaţa aceea de duminică se anunţa frumoasă. Cerul era înnebunitor de albastru şi mirosea a pământ reavăn proaspăt răscolit de la rondurile de flori mărginite cu pietre de râu spoite cu var, ronduri din care răsăreau frunzele lanceolate ale ghioceilor galbeni, ale zambilelor şi ale narciselor care încă nu înfloriseră..
      În casă se petrecea ceva misterios. Mama împreună cu tanti Zoica începuseră încă din zori să trebăluiască pe la foc: se auzeau căldările mari de aramă ciocnite între ele cu un sunet de clopot şi sunetul vedrei de apă cu două tonuri mai sus, zornăitul verigilor ca nişte clopţei dogiţi. Apoi se auzi hârşâitul vătraiului curăţind vatra, bufnetul surd al ţestului scăpat din mână urmat de un chiot înăbuşit şi o atenţionare tardivă (vezi, bia, că-l spargi!), apa luată din albie cu palmele făcute căuş şi pusă în căldarea de lături şi în cele din urmă fâşâitul măturii strângând pânzele de păianjen de pe pereţi, de pe corlată şi de prin cele mai ascunse cotloane.
      Ca niciodată, maica s-a sculat mai târziu  în duminica aceea. O auzisem în noaptea de sâmbătă spre duminică, la orice oră, şopăcăind cu mama care o ajuta să se îmbăieze în albia pusă la foc. Era pentru prima dată când se întâmpla ca să ceară ajutorul la lăut, cum zicea ea.
     Sâmbăta era ziua de baie. Maica făcea totdeauna  singură toate pregătirile, la prânz punea căldarea mare de cinci vedre cu apă la fiert pe pirostrii, aducea o grămadă mare de crăci din lemnar pe care le mărunţise în prealabil cu toporaşul pe buturugă şi după ce ne dădea nouă, copiilor să mâncăm ne îmbăia cu apă fierbinte şi cu săpun de casă deoarece, zicea ea, săpunul de toaletă face păduchi, arunca lăturile şi rezema albia de perete. Reinstala totul, aprindea focul la căldare şi se îmbăia şi ea târziu, după miezul nopţii, după ce se asigura că toată lumea doarme. În  timpul cât ne îmbăia maica, mama îşi făcea de lucru prin grădină sau cârpea ceva, iar dacă încerca să-i ofere vreun ajutor, era izgonită cu un ,,pleacă, fa că nu ştii tu...io am ouat treisprezece dar Dumnezeu mi-a lăsat decât unsprezece să-i înţărc... tu de un’ să ştii decât cu doi...’’
***
      În săptămâna precedentă, pentru prima dată o chemase pe mama:
      - Vino, fa Nono să iei seama cum se face că nu mai poci neam... Adu şi tu trei- patru vedre de apă şi pune-le în căldarea mare... aşa, mai pune pă foc... iiii, jurato, să nu opăreşti copiii! Şi aşa o boscorodise cât timp ne îmbăiase, până când mama, exasperată, izbcnise:
      - Ho, bre mamă că n-or fi de sticlă... că n-o să-ţi ciobesc odoarele... Că dacă i-ai luat în primire, acu să-i lai în albie până s-or face flăcăi şi le-o creşte mustăţi sub nas şi la...
- Aş vrea eu, fatălică, că ei sunt puii lu’ maica, da’ mai am şi alte obligăţii...
- Ce obligăţii oi mai fi având?
      - Păi de când am ieşit din iarnă mi se cam face semn... Mă cheamă omu’ meu, că i s-a urât şi lui singur sus, în deal...
      - Hai, bre mamă, te apucă doru’ de ducă... Vezi de treabă, că tata te aşteptă el că nu-ţi scapă nici o sărbătoare oricât de mică să nu te urci la el. Cât a făcut umbră pământului, n-a scăpat nici un război, nici o concentrare, mai sta şi el pe-acasă cât să-ţi mai toarne un plod, doi, ca să umple el România cu neamu’ lu’ Bratcoveanu...
     - Fire-ai tu jurată, că bună mai eşti de gură... Aşa vorbeşti tu de tac’tu?
     - Maică, cine e omu’ care te cheamă? intrveni puţin peltic Bică, fratele meu.
     - E, lasă că nu pleacă nicăieri maica, se fasoleşte ea aşa din când în când, încheie discuţia mama. Ia să vă ciupăiesc niţel şi gata, la ţărcălău cu voi...
     - Hai, bre mămico, ne alintarăm noi...
***
     Dar în sâmbăta de care vorbim, maica n-a mai fost prima mână la îmbăierea noastră. Asista, aşezată pe scăunelul ei cu trei picioare, cu bărbia sprijinită pe mâinile  împreunate pe capul noduros al ciomagului , îngândurată, cu privirea aţintită în gol. Totul se desfăşura în tăcere şi la sfârşit merserăm amândoi copiii fără nici un fel de obiecţii, în patul larg. Eu îmi luai cartea iar fratele meu îşi luă o cutie de jucărioare pe care o răsturnă pe macatul care acoperea patul larg. Am adormit şi m-am trezit tocmai atunci când la foc maica se îmbăia şi tăinuia ceva cu mama. Pe urmă o auzisem când intrse în cameră, cum îngenunchiase în faţa icoanelor şi îşi murmurase rugăciunile, o simţisem când se aplecase ca să facă semnul crucii deasupra noastră şi după ce oftă din fundul sufletului şi şopti: ,,of, puii maichii, puii maichii... dacă i s-a urât omului meu singur şi vrea să mă duc la el, n-am încotro, c-ar sta maica să vă văz şi pe voi oameni la căşile voastre...da’ dacă el vrea, e musai să mă duc...’’. Apoi, se urcă în patul uriaş în locul ei de lângă sobă, deschise cuptorul de la soba cu plită în care făcuse din timp focul ca s-o dogorească la şârteaţa care o durea pe zi ce trecea mai rău, se foi puţin şi adormi împăcată cu sine şi cu lumea.
    Poate să fi fost atmosfera aceea ciudată din casă care lăsa impresia că urmează să se petreacă un eveniment neobişnuit , că somnul nu-mi fusese unul liniştit. Foiala bunicii care, după cum am spus mai înainte, se sculase mai târziu, mă trezise şi i-am auzit paşii târşiţi cu şoşonii vechi de pâslă şi uşa care ducea în săliţă scârţâind. După un timp uşa scârţâi din nou şi în cameră pătrunse parfumul bunicii pe care îl folosea când mergea la biserică, de fapt un amestec de busuioc şi smirnă făcut de ea în taină şi pe care îl ţinea într-un şip de sticlă albastră pitit prin tainiţe numai de ea ştiute prin şifonierul uriaş din săliţă. Apoi am văzut-o printre pleoapele întredeschise cum s-a apropiat de fereastra largă şi a rupt  din numeroasele glastre înşirate pe glaful lat de lemn câteva fire de micsandre şi de muşcate violete, roşii şi albe. Ca prin vis i-am văzut silueta firavă, puţin adusă de spate, înveşmântată toată în negru.
                                                                   ***                                                             
    De când murise bunicul pe care eu nu l-am apucat, maica se îmbrăca aproape numai în negru. O bluză neagră cu croială aproape bărbătească şi fustă neagră până la glezne. În picioare, şoşoni de pâslă neagră cu borduri late de cauciuc şi acest tip de încălţăminte o purta de peste zece, cinsprezece ani, de când nodurile care-i creşteau în călcâie şi la articulaţiile degetelor de la picioare nu-i mai permisese să mai încalţe altceva iarna. Vara se încălţa cu nişte sandale din curele de piele cărora le zicea ,,romane’’. Pe acasă, de cum se desprimăvăra, umbla desculţă sau când trebăluia prin grădină, cu o pereche de opinci de toval care stăteau tot timpul când nu erau folosite atârnate cu nojiţele de un grindei de la pătul. Mai avea pitite în garderobul din săliţă o pereche de opincuţe din piele de viţel, ultima pe care i-o făcuse Stan Opincaru pe un pol şi pe care le comandase ca să se îngroape cu ele, da’ pesemne că îmbătrânise şi Stan ori clonţurile de la picere crescuseră prea mult, că se brodiseră şi astea prea mici. După ce i-o împachetase în ziarul ,,Munca’’, îi spusese:
- Gata, ţaică Ioană, e ultima păreche pe care poci să ţi-o mai dau, şi asta că te cunosc de mult şi am fost şi prietin cu răposatu’ nea Lisandru, ţie-l Ăl de sus în poală...  E caz dă puşcărie bre, dacă tai o vacă sau un viţel şi te cântă careva la ăştia, una – două te trezeşti cu ei la poartă, îţi ia hoitu’ din curte şi-l bagă la Iconomat, vorba vine, că bucata a mai bună ajunge la tovarăşu’ prim, bucăţile bune ajunge la toţi tovaruşii şi la Iconomat ajunge oasili şi pă tine te leagă... Acu’, dacă vrei, poci să mai fac din alea de caucioace dă tractor UTOS, când îmi mai pică câte o cameră dă la roata dân spate dă la nişte creştini dă la semeteu pă care-i ştiu io... Da-ţi spui că de ţinut, ţine la tăvăleală, da încinge rău picerili...
- Da’ tu parcă mai luai şi de la caş Petrache, tăbăcaru’...
- Taci, bre, nu mai vorbi, că te aude cineva... A murit acu’ o lună la canal. L-a băgat ăştia la iesploatatori, duşman al poporului, că-l găsiră c-a fost şi cu ţărăniştii şi cu gogiştii... şopti precipitat Stan...
- Băă, săracu’!  Ăla şi iesploatator, că puţea a argăseală mai rău dăcât ăl mai amărât dântre oamenii lui. Da’ ce spui io, că mirosea de-a dreptul a hoit că strângea până şi pieile de pe leşurile mârţoagelor înşirate de lăieţi pîn’ şleaurile drumurilor din bărăgane şi Petre Roua, hingheru’ era omu’ lui de bătătură că el îi bucăturea liota aia de curve pe care i le turnase balabusta... Ia uite nu mai pot eu de ei, că o să-mi ia prafu’ dă pă tobă...se enervă brusc. Şi cum mă, nu poate omu’ să-şi taie vita lui? Dacă scapă-n lucernă şi o răsufli degeaba, ce faci?
- O înjunghii şi-o duci la Oraca...  Da’ să ştii că pentru matale mai am material de romane...
- Să vorbesc cu închinatili alea de fete, poate s-o îndura să-mi mai iau vreo două părechi, că n-oi împărăţi eu pământul ca să rup mai multe. Şi opincile astea o să le pun sus, să le am când m-oi duce lângă Lisandru meu...
- Iete vorbă şi pă matale...
- Păi n-oi vrea să mă duc la omu’ meu încălţată cu caucioace de tractor!
- Lasă că nu te lasă fetili mata să pleci în opinci, o să-ţi ia de la magazinul Bucureşti nişte pantofiori de lac să-şi facă nea Lisandru mustaţa-n ei când te-o vedea.
- Mă juratule, tu să nu te râzi dă mine... Să ştii şi tu că în opincuţe m-am măritat, făcute de tac-tu, Dumnezeu să-l ierte pă unde-o fi, că mare meşter era... Pielea era moale-moale şi la coloare ca mierea, şi pe fiecare din ele era câte un canaf alb...În ele, după ce le-am văpsit canafurii în roşu, am jucat la nuntă la patru fete numa’ la Nona, cam ouat-o la patruzecişişase de ani, n-au mai fost bune că mi se strâmbaseră de-acu’ picerili... că ziceam să le vopsesc canafurii în negru să mă îngrop cu ele. Da’ dacă mi s-a lăţit tălpile de s-a făcut tălpoaie de cât m-am opintit în coarnele plugului şi mi-am rupt şârteaţa cu sacii dă cinci duble, aşa că p-alea le-am dat la juraţii ăia micii ai Noni să se joace cu ele... E ăla mai mărişoru’ dă citeşte cărţi şi pă urmă pleacă cu copiii pă dealurile alea şi să joacă de-a câte ălea toate, ce aiurează el... Ba şi io proastă că n-am avut de lucru şi le-am spus poveşti de-alea cu lotri...
    Aşa trebuie să fi decurs dialogul dintre maica şi Stan Opincaru’ atunci când îşi cumpărase ultima pereche de opinci, deoarece pe cele pe care le avusese  de când fusese mireasă eu le descoperisem odată când uitase deschisă uşa garderopului. Mă încălţasem cu ele şi mă plimbam mândru prin casă, privindu-mă cu coada ochiului în oglinda garderobului şi mă gândeam că ar face faţă cu succes atunci când mă voi juca de-a haiducii şi îmi va veni rândul să fiu arnăut, deşi nici ca haiduc nu-mi sta rău cu ele şi mă minunam ce tălpi mici avusese maica atunci când fusese tânără.
- Iiii, juratule, ce-ai cătat tu acolo? a venit maica agitând ameninţătoare ciomagul spre mine când m-a prins. Io crez mâcă că nici un cur nu scapă să nu-ţi vâri tu nasu’ ăla că parcă e rât de groştei, zău!
- Ai bre maică, le probai şi eu că nu le mâncai!
- Ia dă-le-n coa’, închinatule!
Vrând-nevrând, mă descălţai  de o opincă şi i-o întinsei. Ea se aşeză icnind pe un scaun şi încercă să o încalţe dar izbucni într-un râs icnit când văzu  opinca micuţă lângă laba uriaşă şi noduroasă:
- Ia-le, mâcă, că nu mai e de mine! Da’ ţi le dau dacă le porţi, nu să-ţi baţi joc de ele, se burzului ea.
- La şcoală pot să le iau maică?
- Nu ştiu io, nu mă bag, întreab-o pe mă-ta, da nu crez că te lasă că alte mode sunt acu’! Şi pă urmă se poa’ să râză copiii dă tine că eşti ţăran, că ai drăsi dă orăşeni sunt cu moţ în frunte, ei mănâncă scovergi făcute dân praf dă pă trotal.
Dar să lăsăm negocierile mele cu maica  pentru opincile ei de mireasă  cu care avusese de gând să se şi înmormânteze după ce, de-a lungul vieţii, jucase la multe nunţi cu ele şi să continuăm cu descrierea hainelor ei ,,de sus’’, adică acele haine cu care mergea în fiecare duminică la biserică sau în foarte rarele ei ieşiri în ,,târg’’.
În faţă era încinsă neapărat cu un şorţ negru când mergea la biserică şi foarte rar cu un şorţ negru cu buline mici, dese şi albe, dar numai când mergea în târg, asta ca să-i facă hatârul lui Anton, băiatul cel mare care i le cumpăra când venea de pe unde venea, în ciuda protestelor ei:
- Nu port eu, mâcă, de-astea aşa bălţate, eu sunt bătrână, mâcă
- Hai bre, mamă, că de când te ştiu aşa te ştiu, îmbrăcată ca o călugăriţă!
- Da’ nu ştii tu, Antoane maică, de ce? Câţi am dus io de-o viaţă de om, maică, colo-n deal la locul lor, chit că era sau nu era locul lor acolo! Păi acolo era, mâcă, locu’ lu’ Traian? Şi chiar omu’ meu, tac’tu adică, n-a murit şi el cu zile că mai avea până să facă şaptezeci... cât mai avea, mâcă, parcă doi ani, nu?
Ochii i se umpleau de lacrimi şi unchiul Anton se apropia de ea şi o îmbrăţişa pe după umeri:
- Cine-a zis bre că n-ai dus, ai dus, dar gândeşte-te că de-un timp încoace îi ducem şi noi odată cu matale, dar mai sunt şi ani în care mai putem să lăsăm doliul...
- Of, închinatule şi tu, te-ai vorbit cu juratili alea să mă scoateţi din sărite,,, se oţăra ea. Uite o să mă îmbrac ca Bardica ţiganca în verde şi roşu şi cu testimel cu flori galbene ca să râză lumea de mine... Sunt bătrână, mâcă, lăsaţi-mă în ale mele că nu mai învăţaţi voi cal bătrân în buiestru, dar mite o gloabă ca mine... se linişti ea şi pe ochi i se lăsa un văl de tristeţe.
Pe cap maica purta colţar negru, o basma micuţă pe care o lega peste frunte până aproape de sprâncene peste care purta bariş negru petrecut pe sub bărbie şi înnodat la ceafă. Când era mai rece afară, pe cap mai punea o broboadă groasă de lână, tot neagră şi scurteică din postav negru,  căptuşită cu blană de miel cu guler de astrahan toamna devreme şi primăvara din martie până târziu, în mai, iar iarna purta altă scurteică căptuşită cu blană de oaie.
Cert este că nu lăsa să i se vadă niciodată nici un fir din părul alb pe care şi-l piepţăna în mare taină cu un pieptene ,,de ţigan’’ făcut din os cu dinţi foarte deşi pe ambele părţi. 
La ritualul acesta asistasem odată când aveam cinci - şase ani şi mi s-a permis să asist vrând – nevrând, asta odată  pentru că era noapte şi eu eram mic şi al doilea, nu mă mai puteam ţine. M-am dat jos din pat în întuneric- beznă pentru că lampa nu era în cuiul ei, doar pe ferestruica de la foc se vedea mijind o geană de lumină, şi orbecăind, m-am dus la uşa care da spre încăperea respectivă. Am bătut:
-Maică, vreau să fac pipi..
-Iete, te apucă şi pe tine necinstea taman acu’! Hai vino-ncoace la maica, da’ să nu te uiţi la mine că sunt despletită…
Bineînţeles că înainte de a ajunge la ţucalul pusă în colţişorul ei, nu am putut să nu arunc o privire spre maica. Şedea ghemuită pe scăunelul cu trei picioare lângă măsuţa rotundă pe care erau desfăşurate ziare Munca şi faţa nu i se vedea din cauza părului alb şi bogat revărsat în jurul capului, inclusiv peste faţă, până aproape la brâu, semănând în felul acesta cu o salcie plângătoare cu ramuri albe. Mirosea puternic a gaz, acesta find pus într-un castronel de pământ in care întingea din când în când cu un mototol mic cu care îşi ungea părul începând de la rădăcină. Plimba pieptenele cu gesturi lungi, transformând astfel  coroana salciei plângătoare într-un clopt alb, amintindu-mi cumva de o litografie dintr-o carte veche de rugăciuni despre care îmi spusese că înfăţişează pe Isus Hristos în slavă şi în jurul ei am văzut o luminiscenţă, prin sticla afumată a lămpii de-abia se zărea o scânteie palidă de lumină, în schimb maica răspândea un halou de lumină albă cu clopotul alb al părului despletit.
-Maică, matale luminezi când eşti cu capu’ gol, de ce nu stai aşa că nu ne-ar mai trebui lampă noaptea…
- Nu mai făcuşi, închinatule, să pleci odată d-aci că acu’ iau ciumaga…
Am fugit în pat şi am rămas cu ochii aţintiţi în tavanul de scânduri geluite al camerei iar când nu după multă vreme intră maica, am închisei ochii şi m-am prefăcut că dorm că dorm.
- Ce-ai mâcă, nu mai ai somn? Zise ea şi după ce aşeză lampa în cui, se aplecă şi făcu asupra noastră, a copiilor semnul crucii murmurând o rugăciune. Nu mirosea de loc a gaz ci dinspre ea adia parfumul ei secret de smirnă şi busuioc şi nici nu-mi dau seama nici acum de unde ştia ea că nu dorm, doar mă prefăceam atât de bine!