MODUS VIVENDI

I. când cade satelitu'

II. adevărul care zbârlește părul

III. primum bibere deinde philosophari

IV. totul e bine când se sfârșește cu bine

     

                 Interludiu

    Cele câteva poeme din grupul Miei Miuței au fost generate de o controversă cu un june poet douămiist care desființa poezia care utilizează prozodia clasică trimițând-o, dacă nu direct la „lada de gunoi a istoriei”, măcar la muzeul de antichități, considerând rima, ritmul, marcarea propozițiilor, folosirea majusculelor și a semnelor de punctuație total neavenite în poezia modernă, iar pe cei predispuși la sacrilegiul de a le folosi, expediindu-i fără șovăire în revolute epoci neanderthaliene. Eu personal nu m-am simțit lezat de afirmațiile junelui poet de altfel dăruit cu har, deoarece nu sunt decât un biet amator, dar ca degustător de poezie, am fost siderat de faptul că o pleiadă de poeți ai lumii sunt considerați drept piese de muzeu, demni de a figura doar în istoriile literare sau drept curiozități, inapți de a rezona în sensibilitatea omului modern. Din pledoarie reieșea că singura poezie adevărată, demnă de a fi citită spre a ne răscoli ființa și a face să vibreze coardele sensibilității ar fi poezia scrisă începând cu anul 2000, restul fiind pentru uzul istoricilor literari sau a nostalgicilor inadaptabili la relitățile prezentului. Deși eu unul apreciez POEZIA, deci orice text cu valențe poetice, aparținând oricărui gen, creat în orice stil, aparținând oricărei epoci, cu condiția numai să conțină inefabilul acela care îți insuflă starea de poezie, m-am erijat în susținătorul poeziei învechite, disprețuită de poeții ultramoderni. Deoarece era o mare distanță între profesionalismul tânărului poet și amatorismul meu, nu m-am angajat în polemici sterile și mi-am propus să „confecționez” o poezie modernă într-un sfert de oră, tot „războiul” ăsta invizibil desfășurându-se pe  un site de socializare cu profil literar și, culmea, creația mea a fost chiar apreciată, comentată pozitiv adică. E vorba de prima din ciclu, intitulată mă tu poetu' ăsta. Voisem să demonstrez că poezia această nenormată este ușor de obținut, sau oricum, mai facil decât cealaltă. Știam prea bine că se întâmplase să meargă, doar îmi aminteam prea bine nu de săptămânile sau lunile când nu putusem scrie nici un vers,  așa după mintea , priceperea și sensibilitatea mea, bun sau prost, ci de anii complet sterili din acest punct de vedere.
     Au urmat în același ciclu tastatura mea, poem orizontal și în sfârșit și caii de dric. Acestea au fost singurele mele poemele scrise, ca să zic așa, „pentru public”, dar cu această ocazie am oservat că filonul liric seacă, pe când cel epic crește şi asta nu din cauza stilului în care erau scrise ci mai degrabă datorită secătuirii personajului de valențele lor lirice, existând tendința suplinirii acestora cu mult mai generoasa umplutură epică, în funcție de resursele fabulatorii la un moment dat ale subsemnatului, potențate atât de mărirea numărului de personaje, cât și de revelarea unor similitudini cu realitatea imediată. Respectând stilul anterior, deși versurile în sine devin mai „voluminoase” (a se observa „lupta” mea cu lungimea versurilor din și caii de dric), am scris primele trei părți din MODUS VIVENDI, tentativă de poem epic, un fel de tablou vivant al mahalalei, cu oameni de fiecare zi, „majoritarii”, cu existența lor ștearsă, cu aria redusă a preocupărilor, un fel de lumpeni legați de glia redusă la curtea în care există, coexistă și se succed generațiile.
    Pe parcursul celor trei părți, văzând că există tendința de lungire, de diluare a acțiunii, dintr-un început deja sărace, gata să eșueze într-o proză fadă, mi-a zis să mai agrementez puțin compoziția, împrumutând sculele maestrului Dante Alighieri, ca un țânc care împrumută sculele tatălui, jucându-se și el ,,de-a meșterul”. Dacă sunteți curioși, prezumtivi cititori, haideți să vedem ce a ieșit din această încercare, în care zgârii hârtia cu terține cu metrică similară celor ale maestrului, cu versuri pe cât posibil endecasilabice dar, evident, fără a ajunge nici măcar la înălțimea terținelor divine  din „Divina comedie” a divinului maestru. Pe de altă parte, dacă nici ucenicul nu și-a însușit încă abc-ul  meșteșugului, nici limba română nu este  dialectul toscan în care a scris maestrul acum vreo 700 de ani, asta apreciind sonoritățile celor două limbi lăutărește, după ureche. 
     Eventual cinstiți-mă cu opiniile dumneavoastră: nu mi-o iau în cap în caz că sunt laudative,  nu sunt supărăcios în caz că sunt critice sau depreciative, dimpotrivă, sunt receptiv la critici și suport bine chiar și „desființările”... Dar în mahalaua mea cu cine să vorbești despre poezie?

Deci...

Moș Charon încercă s-o ia spre poartă,
Dar pasu-i clătinat, piciorul moale,
Că uneori a merge este-o artă

Când bătrânețea-ți stă odată-n cale
Și țuica este încă o năpastă
Ce-ți leagă strâns pământul de sandale,

E gândul trecător oricui prin țeastă
Pe care-l șterge ciorba de potroace
Sau repetând cu zel purtarea proastă.

Se opintește moșul și tenace,
Pas după pas, chiar dacă mic e sporul
Și scârțâie amarnic din coinace,

Străbate clătinându-se răzorul
Spre poata dinspre râul Styx ce duce,
Care deodată sare din usciorul

Aproape smuls de lovituri năuce.
Bietul Charon, pocnit de poartă-n frunte,
Pe jos lungit, se răstigni în cruce,

Deși de îl priveai, ziceai că-i munte.
Prin poartă năvăli Mia-Miuța:

Din fosta-i supărare, nici grăunte!

În urma ei, bine'nțeles fuguța,
Vasile, șeful meu, știți, vidanjorul.
Miuța blândă se alinta, maimuța!

- Vai, nea Charoane, îți spărsei căpșorul,
Stai să te pup, așa pe loc îți trece!
Sile, mașinii îi opriși motorul?

Oprește-l, timpul nu e încă rece!
Dar tu, Neluță, văd că nu te bucuri
Că Mia ți-a venit în loc să-ți plece!

Îți place ce botine am? Cu ciucuri!
De la talcioc le-am luat, de doă zile.
Făcui pe prostu', eu știam că-s trucuri.

În casă, cu Charon și cu Vasile,
În grabă am întins masa cea mare.
Miuța...  numai zâmbete gentile

Ca-n zile cu festin de sărbătoare.
- Cu țuică tu nu vrei să ne cinstești,
Să meargă bine rața cu-anghinare?

Dar vezi, nu fii chirnog cum știm că ești,
Ia din butoiul ăla vechi, de dud,
De face mărgelușe pusă-n cești,

Că doar mâncarea nu e de fast food!
Arată-te odată filantrop,
Nu numai arțăgos, tehui și crud,

De nu te-nduri să dai din ea nici strop!
Plecai îndat' în gând cu-o rugăciune:
Să fiu de pot doar miere și sirop,

Să nu se-ntâmple iarăși o minune
Și să-i vârstez Miuței iarăși curul!
De violență am aversiune.

Dar dacă ea nu-și ține-n frâu cusurul
de-a melița într-una, nu îți vine
S-o tăvălești ca pe răcan majurul?

Degeaba-mi vii cu unduiri caline
Când tensiunea țipă în artere,
Pe ochi îmi cad, de purpură, cortine.

Și tot gândind la marea mea durere,
Am coborât în beciu-adânc pe scară.
Lumina e aprisă...nu-i părere!

Când văd pe viu o faptă de ocară:
Nicu cel fonf cu vărî-său, Gigione

Sugeau de zor din țuica mea de pară    

Direct, prin lungi furtunuri. Firi poltrone,
Când m-au văzut, rânjiră doar ca proștii:
- Nu suntem noi, noi suntem niște clone...

- Stai să-ți explic... să-i dau o dușcă cloștii,
Zise Gigione, fuge de pe ouă
- Un gât am luat, să-i dau un gust piroștii!

Dar eu zbierai: - Nenorocire vouă!
Aci să stați, mă duc să iau toporul.
Sunt furios și-am să vă tai în două!

- Nițel mai stai, mă iau cu binșorul.
Nu ai decât să faci ce crezi că-i bine.
Păcat nu e mai mare ca omorul!

-Să ne-nvoim! Îți dau trei baniți pline,
Grăi Gigione, de mă lași în viață.
- Îți dau și eu cam tot atât, vecine!

Zise Nicu. - Nu vreau un cap de ață!
Și banițile dar cu ce le-ați umple?
Sunt curios, mă, fețe de paiață!

- Nici noi nu știm! Cu ce-o fi să se-ntâmple!
Cu aer sau cu ceață... niște azur!
Ah, tensiunea iar mă bate-n tâmple!

- Să vă ia dracii... vă dau un șut în cur
Să pot să dorm, să îmi sărez ficații!
Mă ațintiră cu ochii de velur:

Jumate dai, să ne avem ca frații?
Luați mă d-aci, plecați că dați de dracu',
Și să n-aud și alte alegații!

Plecară ei iar eu umplui bărdacu'
Cu țuica cea mai bună dintr-o mie...
Sus m-așteptau precum un mort colacu'...

Crezut-am eu, când colo, tragedie!
Charon al meu era de-acuma criță,
Pe masă, numai oase-n farfurie,

Miuța mea era la periniță...                                
Șefu-n genunchi, ea învârtea batista,
Îngenunchea și îi dădea guriță...

Te uită ce îmi face iar artista!
Să-i zic 'nainte de a-i da papucii
Ca Arnold, foarte clar: Hasta la vista!

Sau doar o palmă de-o să-i sară mucii?
Și-apoi s-o iert, să ne-mpăcăm, în fine!
Ei mă priviră-o clipă ca năucii.

Ea iute-și reveni, porni spre mine
Jucând cu foc de zgâlțâia podeaua,
Trei pupături îmi dă cu buze pline

Și mult mai dulci, vă jur, ca acadeaua!
- Iubitule, de ce ai stat atâta,
Nu te lăsași pân'n nu goliși ocaua?

Că noi mâncarăm rața! Amărâta,
Carne, deloc, doar piele pe spinare
Și tareee... tu mă crede, leat cu bâta!

- Da' bine, fă, nici fir de anghinare?
-Era amară... ia un pic de brânză
Că mucegaiul n-o să te omoare,

Ba chiar e sănătate pentru rânză,
A franțuzească, cea mai bună, pute,
Mâncând din asta, nu mai pui osânză!

Nu trece mult și lupta se ascute!
A înviat și Charon, vajnic ghiuj,
Vasile toarnă țuică pe tăcute

Și înspre mine mai că face sluj...
Pe Mia parcă-o fură din privire
Cum la oglindă tot își dă cu ruj...

Pe fața lui i se citea iubire
Și pe moment, mustrări de conștiință
Mă fac s-accept a Miei împărțire...

Doar pe moment. Întrega mea ființă
Străpunsă fu deodată. Gelozia,
S-o stăpânesc, îmi fuse cu putință

C-așa-și vădește omul bărbăția...
Așa fără istov goleam ocaua
Și ne-ațâțam într-una fantezia,

Până ce-n geam aproape păli steaua
Și-n iarbă străluciră diamante...
-Eh, eu mă duc să îmi hrănesc cățeaua...

Stai moșule, nu te grăbi, andante!
Ia colea kilu' ăsta... e de prună
Și cu respectul meu să-l dai lui Dante!

O-ntinse și Vasile făr' să spună
Și astfel rămăsei singur cu Mia,
Eu hotărât fiind să-i cânt în strună!

Ciupitul de o bucă-mi fu solia...
Ea se feri și mă stupi ca mâța:
- Vezi să nu-ți dau în cap cu farfuria...

Tu crezi că-mi arde-acu' să mă dau uța?
Mai bine pune mâna, spală vase...
Și ca un prunc îmi adormi Miuța...

O mângâi cu privirile duioase...
„All well that ends well”..e după domnul Will...
Subscriu la aste vorbe firoscoase,

Că este dânsul meșter prea abil
Ca ițele-n amor să le dezlege....
Oricine după dânsu-i biet copil!