A fost o primăvară sau, poate, n-o fi fost.
Aprilie se-agăţase cu ghearele de cer
Şi pendula alene ca un gimnast berber,
Tot chiuind albastru, subţire şi anost...
Toţi pomii de-nflorire se bucurau greţos...
Alb ţipător... şi rozu-i ţipător...
Un vişin singuratic mai tremura de dor
Să-şi vândă coroniţa de spumă şi miros...
Acesta e decorul! Povestea e banală:
El tropăi din dreapta cu-n aer arţăgos,
Ea ţopăi din stânga cu-n aer bleg, sfios
Şi deveniră cuplu, maşină infernală.
Doar o perdea de aer mai fâlfâia blajin,
Aprinsă de dogoarea din trupuri şi subţire,
Din ce în ce mai mult. Se înclina spre fire
O cumpănă de ceaţă, puţin câte puţin...
Şi luna mai, ca fumul se ridică din glie...
Stâlpi de lumină el împlântă statornic
În boltă. Se torcea resortul de ceasornic,
Umplând cu inimi multe noaptea străvezie...
Dar încolţea de-acuma o floare rea, de ger...
Se veştejea într-una arzânda pălălaie,
Urechile, la surda timpului bătaie,
Nutreau cercei - uitare, tăiaţi în plumb şi fier...
Ningea cu păsări albe. Iubirea lor târzie
Se stinse într-o doară şi a rămas aşa...
Porni spre stânga el, o luă spre dreapta ea
Urmaţi de ceţuri dese de grea melancolie...
(1975)
ţi-ai luminat căsuţa, îmi place:)
RăspundețiȘtergeredar... de ce-i tristă primăvara?