marți, 1 februarie 2011

Am simţit iar adierea morţii (I)

Evenimentul care m-a făcut să simt iar adierea morţii este încă o internare în spital provocată de ,,fiţele'' pe care de la un timp încoace mi le face juna mea inimă. Acolo, dacă tot nu am avut ce face, am citit şi, grafoman cum sunt, am încercat să scriu. Sunt un fel de memorii, dar la mine memoria nu funcţonează la modul fotografic, aşa că pot fi numite memorii literaturizate, în măsura în care Ion Scalen are cu literatura ceva în clin sau în mânecă. Ceea ce garantez, este autenticitatea tramei celor scrise, autenticitatea personajelor şi a caracterelor acestora, sau, mă rog, reflectarea lor în conştiinţa mea. Cel puţin asupra autenticităţii unuia din personaje, aş putea băga mâna în foc, în măsura în care am reuşit să pun în aplicare îndemnul delfico -socratic   gnothi seauton (cunoaşte-te pe tine însuţi).Nu am reuşit să aplic preceptul prietenului şi sfătuitorului meu Fane, care completează
celebra sintagmă cu ,,...dar păstrează pentru tine ce afli!''. Un risc minor este acela că am folosit numele reale ale unor personaje pentru că sper că persoanele respective nu vor citi niciodată cele scrise de mine, deoarece, chiar dacă nu am scris ,,de rău'' despre ele, din propria mea experienţă am constatat că niciodată nu scrii destul de ,,de bine''.
Nu garantez deloc pentru autenticitatea ,,citatelor din memorie'' ale celor spuse de personajele mele, citate pe care nu ştiu ce m-a îndemnat să nu le scriu cu linie de dialog, cum se cade.


 Uneori mă scot din sărite copiii ăştia ai mei cu grija lor exagerată pentru starea sănătăţii mele, de parcă ar trebui să-mi amintească ei de fiecare dată că sunt bolnav. Sunt şi gata! Sunt destui oameni care au dus-o mulţi ani între primul şi ultimul infarct, aşa cum sunt eu, nefiind obligatoriu ca ultimul să fie chiar cel de-al doilea, pe care-l simt, ce-i drept, ca iminent. Aceeaşi vână de durere seacă nu prea puternică iradiind în braţul stâng şi inima pe care o simt în piept ca pe un lest lovind surd în coşul pieptului îmi amintesc de fenomenele premergătoare primului eveniment de acest fel care a avut loc anul trecut în martie.


      Bine, atunci urmaseră celelalte fenomene resimţite de mine: durerea difuză întâi în spate şi apoi mutată ca un corset de fier pe piept, cuprinzând tot torace şi durerea mai ascuţită dar nu insuportabilă din braţul stâng, senzaţia de întunecare a privirii şi valul de căldură urmat de inundaţia instantanee de transpiraţie de parcă aş fi fost aruncat într-un cazan cu saramură încropită.
      El, primul infarct, mă surprisese în picioare, pentru că urcasem cu greu în clasa de la etajul trei şi nu apucasem încă să mă desham de geantă şi de borsetă, pentru că pe toate le port agăţate de mine astfel că arăt ca un pom de Crăciun. Cred că-i priveam un pic rătăcit pe copiii mari care, debordând de energie,  făceau o larmă părându-mi-se infernală, în realitate la fel ca întotdeauna (n-am putut niciodată să abordez relaţiile cu copiii aceştia destul de mari şi nici cu cei mai mici de altfel, de pe poziţii de forţă astfel încât să-i determin să ,,stea smirnă''. Şi-au dat seama că ceva nu este în regulă cu mine, aşa că hărmălaia s-a transformat în rumoare.
   După ce m-am descotorosit de cârje şi de geantă, m-am aşezat greoi pe scaun, având grijă să nu mi se blocheze articulaţia de la genunchiul protezei şi am înghiţit două pastile de captopril.
   Mai persista doar durerea aceea difuză din piept, aşa că mi-am cerut scuze la copii că nu pot ţine lecţia şi să fie liniştiţi deoarece eu voi coborî, chestiune care i-a făcut scoată un strigăt de bucurie, ba chiar, plini de solicitudine, să-mi ofere ajutorul. Am refuzat şi am coborât încet cele trei etaje, chestiune care m-a obosit mult mai rău ca de obicei şi odată ajuns la parter, am intrat în ,,laboratorul lui văru' Bibi'', încăperea respectivă fiind de fapt o anexă a laboratorului de electrotehnică şi care, fiind suficient de încăpătoare, este sediul catedrei de Cultură Tehnică la conducerea căreia evoluează graţios, în calitate de şef de catedră văru' Bibi, inginer, profesor şi chiar văr primar cu mine. Aşa că pe el l-am sunat: ,,Băi vere, n-ai niscavai pastile de-alea pentru coţofană pe la tine că nu-ş' ce dracu' am,  că nu mă simt prea bine...'' ,,Unde eşti, mă?'' ,,Păi aci, la tine!'' ,,Ce-ai, mă?'' ,,Nu ştiu, tensiunea, coţofana... nu ştiu mă, mă simt rău!'' ,,Rabzi şi tu cinci minute, pân' la pauză?''  ,,Hai că te aştept!''. După vreo zece minute, apare văru' Bibi şi începe să scârme prin borseta lui încăpătoare, scoţând tot felul de cutiuţe de medicamente, izinite de atâta purtat, pentru că el nu le consuma, le purta la el în caz de...Doamne fereşte!, el avea decât simptome care nu se manifestau în suficientă măsură pentru a justifica înghiţirea conţinutului farmaciei ambulante pe care o purta cu el. După ce a scârmat prin respectiva farmacie, glăsui: ,,Ia zi ce-ţi trebuie?'' Nu ştiu, mă, că nu am simţit niciodată aşa ceva, eu mai iau câte un Captopril când îmi piuie prea tare urechile!'' Se uită în sfârşit la mine: ,,Băăă, arăţi ca dracu', tu te vezi? Eşti lac de năduşeală şi galben ca turta de ceară... Hai până la spital...'' ,,Lasă-mă mă cu prostiile astea, să gust niţică apă dacă nu-mi dai pastilă, să-mi revin un pic, încalec pe Piţipoanca şi mă duc acăsică la mine...''
   Piţipoanca este tărăboanţa mea, un hârb de Supernovă cu care mă păcălise un reprezentant tipic al cocălărimii pentru că după ce îi dădusem o poală de bani atunci când o luasem de la el, în ciuda insistenţelor mele de ai reda înfăţişarea originală, mi-o dăduse împodobită cu tot ce-i trecuse lui prin cap că poate să o înfrumuseţeze: abţibilduri cu reclame la (alte) maşini inaccesibile muritorilor de rând, luminiţe clipitoare, retrovizoare nichelate strălucitoare şi deasupra un fel de morişcă tot clipitoare şi aia  în timpul mersului, astfel că atunci când am fost cu respectiva la RAR ca să o înscriu, cetăţeanul de acolo m-a privit ca pe cineva după altă lume şi mi-a zis pe un ton grav: ,,Tataie, eu ţi-o trec de data asta că te văd că eşti cum eşti, dar dacă te prind cu sorcova asta pe drum când vin pe la matale prin târg şi vin des pe acolo, te ard de nu te vezi la bani şi ţi-o şi scot din circulaţie!''
    Am  divagat de la subiect pentru ca tălică, prezumtivule cititor, să nu-ţi închipui că Piţipoanca ar fi altcineva decât este în realitate. Divagând în continuare, pot spune că între timp i-am redat înfăţişarea anonimă pe care a avut-o iniţial, deşi poate iese totuşi din comun prin stratul de jeg care se adună între două spălări de la Dumnezeu.
   Continui să redau aproximativ dialogul de atunci cu văru' Bibi, şeful meu direct şi nemijlocit, nu că ar avea vreo legătură cu subiectul prezent, ci numai aşa, pentru că m-am lăsat furat de amintiri şi oricum, ajung imediat şi la subiect. Deci continui...
   ,,Las-o dracu' pe Piţipoanca, că acu' numai de condus piţipoance nu eşti bun... Te duc eu cu Matizache...''
Era o mare onoare pentru mine, nu că ar fi fost văru' Bibi mai chirnog decât este în realitate, dar el trecea prin mari emoţii când îmi aburcam eu chintalul jumate în ,,ascuţitoarea'' lui (tot eu îi poreclisem aşa Matiz-ul în amintirea ascuţitorilor în formă de maşinuţă de pe vremea când eram eu june pionier). În sfârşit, ce mai tura- vura, m-a convins şi m-a dus la spital unde am fost luat în primire imediat la camera de gară de o jună doctoriţă, foarte arţăgoasă care mă întrebă scurt: ,,Ce-ai tataie?'' ,,N-am nici pe dracu', do'n'şoara doctor (toată suflarea i se adresa cu ,,domnişoara doctor'', aşa că mă conformai şi eu). ,,Păi atunci ce cauţi aici?'' ,,Mă simţii cam rău la servici şi văru' Bibi zise c-ar fi bine să-mi faceţi un control!'' ,,Ce te doare?'' ,,Mă doare, da' nu cine ştie ce!'' şi-i explicai do'n'şoarei doctor ce şi cum cu durerea mea difuză din spinare mutată în faţă şi toată poliloghia... ,,Îhâ!'' trase ea o primă concluzie. ,,Ia întinde-te pe patul ăla!  Mitică, recoltează-i sânge pentru analize! Tanţo, adu fată electocardiografu' ăla şi pune-i-l!''.
   Se pare că domnişoara doctor era o persoană de temut în zonă, deoarece până când Mitică, un june imberb într-o bluză verde, după ce mă chinui vreun sfert de ceas ca pe hoţii de cai, perforându-mi tegumentul cu ace, umplându-mă de sânge şi acuzându-mă din ce în ce mai înverşunat  că n-am vene, reuşi să-mi ia vreo două linguriţe de sânge, numita Tanţa, o asistentă cu un fund impozant, veni la trap trăgând după ea o măsuţă pe rotile care hodorogea ca ghiociul lui tataie Costică pe pietroaie, măsuţă pe care odihnea un aparat destul de izinit din care ieşeau nişte fire terminate unele cu nişte ventuze, altele cu un fel de cleşti ca cei de rufe, dar mai mari. Se îndreptă hotărâtă spre mine: ,,Hai, tataie, dezbrăcarea!'' şi văzând că mă uit încurcat în jur (nu din cauza pudibonderiei ieşite din comun ci din cauza deficienţelor mele locomotorii), adăugă: ,,Hai, nu de tot, desfă nasturii cămăşii!''
Mă unse pe piele cu ceva şi-mi aplică ventuzele de la capătul firelor care ieşeau din maşinărie. ,,Gata aici, electrozii ăştia - la picioare!''. Îmi săltă cracul pantalonilor la piciorul drept, îmi lăsă în jos şoseta şi-mi prinse un cleşte deasupra gleznei. Când vru să repete manevra la piciorul stâng, avu o mişcare de recul: ,,Domnişoara doctor, ăsta n-are pe stângu'! Adică are, dar e de lemn!'' ,,Ce e tataie, ai proteză la stângu'? De unde îl ai tăiat?'' ,,De mult mai sus de genunchi, do'n'şoara doctor!'' ,,Şi de ce nu spui, îţi place să sperii oamenii? ,,Nuu, daaa'...'' dădui eu cel mai tâmpit răspuns cu putinţă. Adevărul e că de peste doisprezece ani de când port crucea asta, mie nu mi se pare că este ceva ieşit din comun, deşi de nenumărate ori am avut ocazia să văd că exhibarea  involuntară a deficienţei mele provoacă o reacţie repusivă din partea celor din jur, reacţie pe care o înţeleg perfect deoarece îmi amintesc propriile mele reacţii instinctive în faţa oricărei mutilări pe vremea când eram întreg. Acum s-a mai schimbat treaba în ceea ce mă priveşte...
,,Domnişoara doctor, pe ăsta de ce i-l mai agăţ?'' agită asistenta Tanţa electrodul-cleşte prin aer. ,,Agaţă-i-l de...'' şi domnişoara doctor făcu un semn şmecheresc cu ochiul, ,,...de ce mai are! Ia dă-ţi tataie nădragii jos!'' continuă ea. Eu mă fâţâii pe pat încurcat, cum stam cu burta în sus ca Gregor al lui Kafka transformat în gândac în ,,Metamorfoza''. ,,Hai, Tanţo, pune mâna, nu vezi că nu poate, bietul om, lasă-i-i niţel mai devale'' şi veni chiar ea în persoană de-mi trase şi proteza de pe bont, după care, cu puţin efort, reuşi să fixeze cât de cât cleştele electrodului de jalnica rămăşiţă a fostului meu picior. Maşinăria hârâi niţel, după care scoase o diagramă tremurătoare pe o bandă de hârtie milimetrică, diagramă în mijlocul căreia trona o uriaşă pată neagră. ,,Aoleu, tataie, făcuşi un infarct de toată frumuseţea! Mitică, dă telefon să tragă salvarea în faţă! Cum ai ajuns aici?''
     Se pare că eram în perioada mea de tâmpenie, că şi acum răspunsul a fost pe măsura acestei perioade: ,,Păi eu nu vrusei să fac, da'...''. ,,Hai să fiu mai clară, că văd că ne înţelegem ca mutu' cu surdu'... Ce-ai făcut de azi dimineaţă de când te-ai sculat, până acu'?'' . ,,A, păi...'' Şi-i povestii domnişoarei doctor scurta istorie a zilei, povestirii mele fiindu-i necesare evident intervenţiile salutare ale respectivei persoane, fie când o luam razna cu amănunte total nesemnificative pentru ea, fie când săream peste amănunte relevante pentru ea, fie din cauză că fonfăiam niţel vorbele din cauza unei pastile pe care mă pusese să o ţin sub limbă până se topeşte. Între timp se adunaseră în jurul meu diferite persoane cum ar fi văru' Bibi, vara Mariana care este şefă economică  în spital, doctoriţa Dinu al cărui fiu fususe coleg de clasă şi prieten la cataramă cu fiu-meu (am uitat să spun că am pile serioase în spital) şi datorită selectei întruniri din jurul patului, devenii brusc o persoană mai imprtantă. O primă consecinţă a fost că din ,, ,,tataie'' mă transformai în ,,dom' profesor'', deşi eram privit cu oarecare îndoială când mi se adresau astfel datorită faciesului meu de boschetar, deoarece în târgul meu dom' profesor-ii sunt bine bărbieriţi iar în cazul în care cei mai tineri îşi permit extravaganţa de a purta oarece podoabe faciale, acestea sunt conturate cu lama cu grijă : ţăcălii, barbişoane, mustăcioare, iar cei mai în vârstă, nici nu se pune problema. bărbieriţi proaspăt la doi milimetri sub piele de parcă ar face această operaţie de trei ori pe zi. Alte consecinţe au fost că asistenta Tanţa veni cu un pom de metal în care se lăfăia o pungă transparentă şi îmi mai făcu o înţepătură ca să-mi pună perfuzia respectivă, ocazie cu care  constatai că posesoarea formidabilului fund avea o mână foarte uşoară prin comparaţie cu cea a sfrijitului măcelar căutător de vene Mitică, la ordinul verişoarei Mariana mi se aduse o pijama (aproape) de măsura mea,  (aproape) cu toţi nasturii şi în tot acest timp eu îmi depănam molcom, ca un adevărat tataie la gura sobei când spune poveşti nepoţilor, povestea acelei zile. Domnişoara doctor se dovedi a fi o persoană polivalentă, aproape ubicuă, deoarece (să ne amintim că eram la camera de gardă) reuşea să acorde consultaţii şi altor pacienţi, să-i alerge de colo până colo pe Tanţa şi pe Mitică, să facă planuri în privinţa mea cu văru' Bibi şi cu Vara Mariana şi chiar să asculte cam în proprţie de douzeci şi cinci la sută istorisirile mele, aducându-le din când în când pe făgaşul dorit de ea. De exemplu a avut serioase obiecţii asupra regimului meu alimentar, când, răspunzând întrebărilor ei punctuale: ,,Ce-ai mâncat de dimineaţă?'' ,,Nimic,, ,,Mereu?''  ,,Mereu!'' ,,La prânz mănânci?'' ,,Aproape niciodată!'' ,,Aha, e clar, seara te îndopi ca un...'' şi uită să spună ca un ce, dar concluzionă: ,,Vezi, dom' profesor, d'aia sunteţi gras ca un...'' şi iar uită să precizeze ca un ce. ,,Nu, do'n'şoara doctor, aşa mi-e neamul, dacă tata şi mama au fost grăsani!'' ,,Ei, lasă, cu dom' profesor văru' Bibi nu sunteţi neam?'' ,,Da', dar el este ultimul dintr-un lung şir de oameni bine făcuţi şi a fost făcut din ce a mai rămas şi mai depinde şi de cei intraţi ulterior în neam!'' Văru' Bibi este reprezentantul cel mai firav din familie, deşi acum, când s-a lăsat de fumat, a început şi el să pună pe el şi arătându-ne ostentativ un pântecel în devenire, adică, vezi Doamne, nu mai este sfrijitul de altă dată. ,,Hai, bre dom' profesor, că n-am timp de discuţii pe teme de genetică, oi fi mata fără picior, dar nu eşti nici atent cum mănânci! Am înţeles că doamna mata s-a prăpădit acu' un an doi, de-atunci ai mai mâncat zeamă caldă? Ocazional? E clar! Şi încă ceva! Când mai păţeşti ce păţişi acu' nu te dai viteaz să cobori trei etaje şi să te repari cu o pastilă de captopril şi un pahar de apă, te lungeşti jos şi aştepţi să vină salvarea să te ia! Mare noroc avuseşi, să ştii că în cazul ăsta ulciorul nu merge nici măcar de două ori la apă! Mare minune că a mers odată! Până una alta , vei face o plimbare la Alexandria!'' ,,Nu se poate do'n'şoara doctor, am casa singură, nu ştie nimeni de mine!'' ,,Uite-ţi telefonul agăţat de brăcinar, sună pe cine vrei să ştie de matale şi (se aplecă spre mine, a confidenţă) creştinii ăştia de care mă împiedic p-aci de nu pot să-mi fac treaba, nu sunt ai matale, că nu după mine veniră!'' Văru' Bibi care nu lasă să-i scape nimic din ceea ce se discută în jur, intervine prompt: ,,Lasă, vere că pe Toli (ăsta-i fiu-meu) l-am sunat eu de cum am ajuns la spital, cred că într-un sfert de oră este şi el aci, vine cu un coleg cu maşina, iar pe Luana o anunţă el!'' ,,Băi, vere, de ce nu-mi lăsaşi copiii în pace, ce naiba că n-am de gând să dau colţul, îmi scrie do'n'şoara doctor o reţetă şi mă face ca nou!'' Domnişoara doctor deveni foarte gravă: ,,Dom' profesor, nu e de glumă, vă trimit la judeţ cu salvarea, acolo sunt mai bine dotaţi, sunt mai cu experienţă...''
   Până a scris don'şoara doctor trimiterea, îşi făcu apariţia şi Toli şi evident că hărmălaia spori substanţial, punctată fiind de hăhăielile lui zgomotoase. Mă băgă în seamă şi pe mine: ,,Ce faci, tucă, ne creezi emoţii, sau ţi s-a făcut dor de muca?''
  Tuca şi muca sunt eu şi răposata mea soţie şi aş vrea ca mata, prezumtive cetitoriule, să nu-ţi imaginezi că fiul nostru este lipsit de dragoste filială, eu sunt convins şi am toate motivele să cred asta, că, dimpotrivă, dar mi-a făcut reală plăcere să am cu copiii mei relaţii oarecum camaradereşti şi pe de altă parte, să le înrădăcinez ideea că frica de moarte poate fi învinsă prin luarea ei în glumă, tratarea problemei morţii cu seninătate şi cu o mică doză de cinism. Cu Luana se pune altfel problema, sensibilitatea ei nu permite o astfel de abordare.
  Domnişoara doctor îşi ieşi din pepeni. ,,Gata, măi oameni buni, luaţi-vă edecu' de aci şi la salvare cu el, că mai am şi alte treburi!

2 comentarii:

  1. Hey! Daca era fictiune imi placea.Dar asa nu. Deci fuga fuga te faci bine si pornesti la poezie...Da? Promiti?:)

    Ganduri bune si sanatate, cu drag,Anca:)

    RăspundețiȘtergere
  2. spune-ne că eşti BINE şi că-ţi ai grija
    te rog !

    gînd drag

    RăspundețiȘtergere